De la viata "deschisa" la cea "inchisa"

Treisprezece cărţi de-ale lui stau încolonate la mine pe raft. Verzi şi negre. Pe toate le-am iubit. Iar cînd te temi că nu mai urmează prea curînd alt roman al unui autor îndrăgit, apare un jurnal, să te bucure.
Despre cărţi nu-mi prea place să scriu. A citi e o îndeletnicire ca oricare alta, firească. Şi-apoi, senzaţia că le ucid, în prea puţine cuvinte. Dar despre plăcerea de-a le citi - asta da, uneori aş striga...

"Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", de Haruki Murakami (Polirom, 2009) are tot ce îmi doream acum de la o carte.
Stau în pat, bine învelită, cu o pernă dolofană sub cap, şi citesc ca un bolnav care-şi soarbe ceaiul fierbinte. Ce leac fantastic!
Nu este deloc (numai) despre alergări, e mai ales despre scris. Eu aşa o iau, mai ales că pasiunea de-a alerga tot dinspre scris vine. A început să alerge după ce a devenit scriitor. Mai exact, după ce a scris "În căutarea oii fantastice", care l-a ţinut cu orele zi de zi în casă şi l-a făcut să fumeze trei pachete pe zi. Pentru ca acum să alerge două, trei sute de kilometri pe lună şi să participe la un maraton o dată pe an.
Murakami povesteşte despre declicul de la 30 de ani, momentul exact cînd i-a venit ideea să scrie un roman, despre renunţarea la stilul de viaţă "deschis" pentru cel "închis", cînd îţi pierzi prietenii cu care obişnuiai să te vezi, pentru aceia nevăzuţi niciodată, care speri să apară. Despre singurătatea inevitabilă a scriitorului de cursă lungă.
Cum nu mă îndur să subliniez, am înţesat cartea de bileţele galbene.
Iar la dulcele cuvînt "chichineaţă" am zîmbit şi m-am uitat iarăşi la numele traducătorului: Iuliana Oprina. Redactorul cărţii este Bogdan Alexandru Stănescu.
Aş transcrie pasaje după pasaje. Dar am ales foarte puţin, din zona care mă mişcă.

*
"În anumite aspecte ale vieţii mele, singurătatea a venit de la sine, dar poate că uneori am şi căutat-o voit. Mai ales pentru cei din breasla mea, singurătatea este, cu mici diferenţe, un lucru inevitabil în viaţă. Dar ea îţi macină sufletul şi ţi-l dizolvă ca nişte stropi de acid care se preling dintr-o sticlă. E ca o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Pe de o parte îţi apără inima, pe de alta ţi-o sfâşie necontenit pe dinăuntru."
*
"Îmi propun să mă gândesc la râuri. Să mă gândesc la nori. Dar, în esenţă, nu mă gândesc la nimic. Doar alerg mai departe prin neantul meu plăcut în care eu singur m-am învelit, prin nepreţuita mea linişte. E o senzaţie minunată. Poate să zică oricine ce vrea."

*

"Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniţă ca apa din izvor şi dau naştere unei opere. Nu trebuie să depună nici un efort. Mai rar, dar există pe lume şi asemenea oameni. Din păcate, eu nu mă număr printre ei. Nu mă mândresc cu asta, dar oricât m-aş uita în jurul meu, nu văd nici urmă de izvor. Dacă nu iau dalta şi nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu un roman trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp şi efort. Trebuie să scobesc o gaură adâncă de fiecare dată când vreau să scriu ceva. Dar făcând asta timp îndelungat, descopăr noi pînze de apă şi ajung să găuresc roca dură cu mai multă eficienţă în ce priveşte tehnica şi efortul fizic. Dacă simt că seacă un izvor, pot să trec imediat la altul. Cei care se bazează doar pe izvorul natural nu au această posibilitate."

Despre carte a vorbit, acum cîteva zile, Dan C. Mihăilescu. Cu o încîntare la care, desigur, subscriu!