Opt incandescent

Opt, dulce ca un covrig cu miere (de pe vremuri).
Ştiţi cum sînt momentele acelea despre care îţi dai seama, chiar cînd le trăieşti, că n-o să le uiţi niciodată? Aşa a fost aseară. Ştiam că o să fie minunat, n-aveam cum să ştiu ce fel de minunat. Minunat incandescent.
ÎnTimp, coregrafia Pal Frenak, Compania Pal Frenak (Ungaria/Franţa). Citiţi titlul în engleză, InTimE, citiţi intim. Grozav de intim. O scenă acoperită de trandafiri roşii. O canapea de piele roşie. O poveste cu cinci dansatori. Luaţi cîte unul, cîte doi, cîte trei. O poveste despre singurătate, disperare, iubire, fericire, căutare şi găsire/regăsire, sălbăticie, violenţă/tandreţe. Uitaţi tot ce ştiaţi despre dans. Ceea ce au făcut dansatorii lui Pal Frenak pe scenă trebuie văzut, fiindcă este un gen nou şi original de dans, cu mişcări rupte din carne şi suflet, care nu poartă în ele nici un clişeu din zona mişcării. Un dans al cărnii, dictat de trăiri. Astăzi, în conferinţă, am aflat că trupa călătoreşte mult în Europa, în ţări diferite, cu concepţii şi aşteptări diferite. Deşi peste tot publicul este entuziast, se văd diferenţele. La Sibiu, s-a aplaudat frenetic, deşi m-am temut şi eu, alături de artişti, de reacţia finală. Nu ştii niciodată cum se va reacţiona la un spectacol în care artiştii renunţă total la haine. Rămîn însă îmbrăcaţi în lumini şi în umbre. Ce tablouri puternice! Apoi, să te dezbraci pe scenă "e mai uşor cînd totul are sens", cum spunea azi Marie-Julie Debeaulieu, una dintre dansatoare. Şi are sens.
Din fericire, cei de la Compania Pal Frenak vor reveni aici. Au fost şi anul trecut la Timişoara, testaseră terenul, l-au simţit în regulă. Îi aştept, mi-au rămas în suflet.

Astăzi aş fi vrut să văd Furtuna, în regia lui Victor Ioan Frunză, însă deşi sînt două reprezentaţii nu mai e nici un bilet. Doar patru actori interpretează toate rolurile, aş fi vrut să îi văd. Am înţeles că regizorul se gîndea chiar la o variantă cu numai doi actori.
Voi merge tot la un spectacol de dans, de data asta japonez, Ecoul tăcerii, cu compania Yukio Suzuki. Anul ăsta, spectacolele de teatru-dans s-au dovedit a fi printre cele mai interesante, n-am auzit nici măcar o singură voce care să nu laude frenetic fiecare din aceste spectacole.

Să mai zic cîte ceva.
Că pentru străini sînt foarte atractive spectacolele sibiene, pe care din fericire le-am văzut înainte. Ieri, cînd intram la dans, un grec îi spunea unei colege, plesnind cu degetul într-un pliant cu Ofelia Popii: "I loved her! I loved her!". Era sugrumat de toate laudele pe care nu le putea formula aşa, la pas.
Apoi mai zic că e uluitoare organizarea, căci festivalul a crescut şi-a tot crescut. Sînt voluntari peste tot şi-mi face plăcere să schiţez şi eu o reverenţă în faţa fiecărei japoneze care stă la intrarea de la Casa Sindicatelor ca să-ţi spună zîmbind ca un soare, după ce altcineva îţi rupe biletul: "Bună seara!"
Apoi să mai zic, ca să nu uit, că sînt fermecată de zecile de feluri în care ştiu să-şi împletească, încolăcească, prindă părul la spate fetele din festival. Pe mine cine mă-nvaţă?
Şi închei zicînd că m-am simţit ca naiba după ce-am scris ieri de un spectacol care nu mi s-a potrivit. Fiindcă adevărul e că eu nu m-am potrivit acolo, nu spectacolul în festival. Sînt genuri foarte diferite, pe alese, pentru fiecare spectator. Totul e să îţi alegi.
Am vrut doar să punctez autenticitatea entuziasmului meu în privinţa celor care mi-au plăcut. Aşa că după experienţa asta o să continui să scriu întotdeauna doar despre ce îmi place.
Şi-am încălecat pe-o foaie şi mă duc să citesc un pic. Sînt frîntă.