25 iunie 2011

Ploua

Plouă, plouă, ce frumuseţe-n sclipiri şi ce dulce amăreală în toate.
La televizor nu mai contenesc hîrjonelile, şi dacă toţi se zbat să despice în patru atacul lui Băsescu la rege, eu mă amărăsc în tăcere încercînd să pricep atacul unui mare scriitor român la Nabokov.
Deodată s-a schimonosit frumuseţea celui crezut frumos, deodată s-a schimonosit obrazul, iar vocea ce încă pare blîndă, dar mi se pare că ascunde otravă, a căzut ca un paloş, din senin, peste tot ce s-a făcut vreodată mai frumos în literatură. De ce?
Mai întîi, am tot auzit la radio atacul spus cu voce diafană. Şi-am crezut că eu n-am înţeles bine. Era ceva tăiat undeva, ceva nu funcţiona, ceva nu se lega, nu se putea să fie aşa. Apoi am auzit pasajul întreg. Era vorba despre credinţă, despre scrisul ca adresare lui... Dumnezeu. Era despre scriitorii uriaşi, mari şi frumoşi, cu stil impecabil, care, da, creează personaje, construiesc lumi, dar care, chipurile, nu pot trece "mai sus" de acel nivel. Către ce? Către... credinţă! Şi rămîn "doar" acolo, la un nivel inferior. Doar acolo! Iar după numele lui Nabokov mai urma un nume de mare scriitor care rămîne "doar" acolo. Al lui Mircea Horia Simionescu. Iar după numele acesta mai urma un nume. Al altui mare scriitor care rămîne "doar" acolo. Şi poate ar mai fi urmat şi altele.
Apoi am văzut fragmentele din cartea unde se reiau ideile acestea, şi cu alte argumente, şi m-am amărît şi mai tare.
Chiuie de bucurie cei care n-au priceput o iotă din frumuseţea, sensibilitatea şi complexitatea chirurgicală a lui Nabokov, din credinţa lui, care e dincolo de orice religii prosteşti, în fiinţă, în detaliile fiinţei umane. A creat personaje al căror zeu cu plasa de fluturi în mînă a fost el însuşi, "doar" un om ca şi ei. A detestat scrisul celor cu cruce la gît, care şi-au construit justificări pentru personaje prin cruci largi făcute în pieţe deschise, şi nu prin mici-mari porniri fireşti, umane, autentice, a văzut ridicolul şi grobianul din tomuri uriaşe cu pretenţii de cărţi uriaşe. Şi-a inversat propriile valori şi a inventat personaje din negativul propriilor credinţe, riscînd să-i fie atribuite prosteşte caracteristici ale personajelor magistral imaginate. Şi ar fi rîs acum de pe vreo pantă însorită, şi mi-ar fi zis şi mie: "Idiotule!", văzînd cît m-am amărît. De imaginea asta mă agăţ şi mă duc să mă uit iarăşi la ploaie. Aş fi vrut să nu zic nimic.

4 comentarii:

Radu Vancu spunea...

Vera, n-are rost să te amărăşti, e doar gustul unui scriitor faţă de altul. Ciudăţel e numai amănuntul că acelaşi scriitor spunea cândva, privitor la primul volum din Jurnalul propriu, că îl interesează mai mult frazele decât evenimentele - fiind deci, în propriii termeni, un nabokovian. :)
(Deşi eu cred că la Nabokov şi evenimentele contează enorm - dar asta-i deja altă poveste.)

Veronica spunea...

M-am amărît crunt şi n-am ce-i face. Categorisirea, încadrarea pe un nivel sau altul, în termeni de superior şi inferior, în baza poveştii cu "nu e de ajuns să faci personaje", şi cu "chiar dacă o faci sclipitor", şi peste toate apelul la credinţă, pentru accesul la "nivelul superior"... Care credinţă?... Multe surse de uimire şi amărăciune, ba chiar şi de furie, o furie de care-mi e şi ruşine, ca atunci cînd te înşală cineva. Înghit greu. O să povestim noi cîndva, în detaliu...

ora25 spunea...

eu m-am crucit la cuvintele tăioase, puse pe făcut voalul franjuri. şi insistenţa lor! şi chiar atunci m-am gândit la tine şi la cititorii cu ochi umezi /sau cu ochi lamă. :(

Veronica spunea...

Aşa e, Ora25 - tăioase / insistenţă. Nu cred că e doar vorba de gust, Radu.
Mi-a luat ceva să pricep de ce, de unde pînă unde. Nu poţi să ataci aşa un scriitor uriaş, din senin. Doar pentru că face personaje şi istorii, are şi stil, e sclipitor, are o inteligenţă şi o capacitate de construcţie rarisimă, nici o eroare nu se strecoară în scenariu, nici nu aşteaptă "inspiraţia" - "firul de sus", ca să poată scrie. Şi cred că am priceput. Şi s-a mai dus amăreala. Amăreala, cum ar veni, nu-i a mea. Şi voalul de care zici rămîne voal, cum altfel?
A, şi mă mai gîndeam la familia extraordinară din care se trage Nabokov, şi la întreaga lui copilărie, creştere, educaţie. Un nobil rămîne un nobil. Lungi poveşti, să le păstrăm.