13 septembrie 2011

Poematica



M-am îndrăgostit de arta lui Gigi Căciuleanu cu şase ani în urmă, când am avut privilegiul vizionării unui spectacol prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Pentru recidiva unei astfel de întâlniri magice, a trebuit aşteptat. Iar la a doua întâlnire, acum, m-am îndrăgostit de artist atunci când l-am ascultat vorbind, în conferinţa de presă ce a precedat spectacolul „Noche Bach”. Gigi Căciuleanu a revenit la Sibiu, pe scena teatrului, de astă dată în cadrul Festivalului Enescu, cu trupa Baletului Naţional din Chile. Şi ne-a vorbit despre dans vorbindu-ne despre poezie, şi despre matematică, şi astronomie, şi literatură comparată. Şi l-am iubit, gândindu-mă pe loc la un scriitor iubit. Iar spectacolul, creaţie coregrafică alcătuită din două părţi, „Conciertos” şi „Cantico”, a fost mai mult decât poate spera spectatorul care caută să întâlnească, în manifestările unei arte, jocul serios al multor altora şi-al ştiinţelor. În „Conciertos”, în dansul precis calculat matematic şi aiuritor de exact înălţat-prăbuşit poetic, eu m-am întâlnit iarăşi cu Beckett. Fiindcă dacă „Dansul are foarte multe de spus şi e frumos să spunem fiecare pe limba lui”, cum zicea coregraful, şi spectatorul tot pe limba lui simte. Am văzut şi-am simţit Beckett, ca în „All Strange Away”, şi am fost nespus de fericită.

2 comentarii:

ora25 spunea...

ce frumos! văzusem şi eu că revine cu ocazia festivalului Enescu dar n-aveam cum să ajung, acum îmi pare şi mai rău. îl iubesc de prin '90, când m-a cucerit cu precizia-lacrimă într-un spectacol în care balerinii erau atâta - picături şi cristale.

Veronica spunea...

Păcat că n-ai ajuns, dar ocaziile revin, niciodată nu se răzbună, că-n artă nu-i ca-n fotbal.