7 septembrie 2012

Șapte, tot cu ș

Zile liniștite și bune, din acelea despre care știi că nu se vor pierde în altele asemenea, că vor deveni amintire. Cu ochii largi mereu. Pentru urechi, doar zumzet, uneori cîte o insectă se pocnește de geam și din ea rămîne atîta, o dîră, se aud cîini în depărtare, păsări mult mai aproape, le-am învățat țipetele, iar oile seara, și o vacă, și bunica strigîndu-le de peste gard să vină acasă, prrrița...
Dimineți minunate, lor le voi duce tare mult dorul. Mă trezesc prima, funcționez cu grijă tot după ora noastră, asta mă face chiar și mai matinală decît bunicul care merge să ia apă cu găleata în zori de zi. Pe terasa închisă, cînd nu mișcă nici musca, se mișcă povestea. Pînă la micul dejun, fac deja tot ce pot cere de la o zi, în privința scrisului. Dar zilele-s mult mai lungi de atît. Înot. Ascult plescăitul pisoiului cînd suge lapte. Mă uit în aripi de libelulă uscată, pășesc pe vîrfuri, de la casă la gard, de la gard la piscină, de la mușcate la trandafiri, de la trandafiri pe terasă. Motanul și pisica mamă vin astăzi cu altă captură, mai mică, probabil și mai puțin periculoasă, mă uit o vreme la joaca lor care nu-i joacă și-apoi iau sapa și-i tai capul bietului animal, sapa bunicului de lîngă casa de lemn, fac ce trebuie făcut, aici nu ai timp de întrebări.
Ora mă consolează și-mi arată că asta se face. Un foarte bun interviu cu Ora 25, aici.
Ascult vîntul, ascult vîntul, ascult vîntul și pămîntul, și tot mai rămîne destul din toate.
S-a scurs prima săptămînă. Un fel de jale va fi cînd va trebui să ies din globul acesta atemporal și verde, cu atîta rai și iad împletite în aceeași secundă, unde totul stă-n loc și totuși nimic nu așteaptă, unde se trăiește și se moare cu literă mare și nespus de discret.



Întreb dacă numele satului înseamnă ceva. Mala Vrbica. E un pleonasm, îmi explică Ivan. Sălcioara Mică. Îmi spune povestea vechiului Sălcioara, lîngă care a apărut mai tîrziu cealaltă localitate, mai mică.
Și remarcă el că acest copac - în caz că ne joacă engleza feste - e cel care apare la începutul poveștii mele, Sîmburi, pe care o citea în traducerea sîrbească în revistă, sub salcie se întîmplă lucrurile. Așa este, sub salcie, am ales în primăvară și am trimis aici o poveste unde salcia e locul cel mai important, buricul întîmplărilor din copilărie. Pentru a ajunge, după cîteva luni, chiar în Sălcioara Mică. Nu doar că salcie, dar sălcioară. Și nu doar că sălcioară, dar mică.

5 comentarii:

Anonim spunea...

ca să fie şi mai şi, satul în care se întâmpla fapta-mi se cheamă Sălcuţa. doar pentru că e plin de sălcii / gol de altceva.

Veronica spunea...

Ca să vezi! Și cum Sălcioara e doar traducerea mea, probabil instinctiv mieunabilă, mă gîndesc că puteam prea bine să-i fi zis și Sălcuța.
Să-mi spui repede ce trăznăi ai mai făcut, ca să știu ce mă așteaptă săptămîna viitoare!
(culmea e că aici nu sînt sălcii deloc, chiar am întrebat cum vine asta, dar erau pe vremea lui Kniaz Milos).

Anonim spunea...

:) săptămâna viitoare o să înveţi un câine cum să-şi ţină respiraţia.

Veronica spunea...

Ha! Sper că e cel care-a venit într-una din serile trecute la ușa bucătăriei și grație căruia am întîrziat și-am schimbat finalul poveștii. Deocamdată, iată că el m-a făcut pe mine să-mi țin respirația.
Azi noapte alerga bezmetic prin curtea rotundă, se oprea la mijloc, se tolănea pe spinare, se scărpina hotărît și o lua mai departe la fugă.
În dimineața asta am învățat ce faci dacă, veveriță fiind, găsești în sfîrșit nu o nucă, ci două. Arunci una jos, cobori cu cealaltă în bot, pe peluză te prefaci derutată, te prefaci că greșești direcția, și oricît ți-ar zice o nebună de la etaj Hei, nu încolo, pe dincolo, ce faci? tu te duci în sens invers, ascunzi nuca lîngă pisicină, la trandafiri, apoi o iei pe a doua de pe jos și de duci pe direcția bună. Un fel de os, adică.

Anonim spunea...

:) mă gândesc ce concurenţă o fi între veveriţe pentru o nucă! ce strategie, să nu pierzi, să nu pierzi, la păstrat undeva, pentru mai târziu, chiar dacă vin câte două câte două.

sper să mai aud de câine :)