13 octombrie 2012

Schimbări definitive

O fată frumoasă, cu frunte senină, a venit cîndva, pe la finalul anilor '90, la un interviu de angajare la un ziar de provincie. La masa verde din redacţie, avînd în faţă foaia pe care scrisese ea ce scrisese, nu rău, mai bine decît alţii, o ascultam, o priveam. Eram redactor şef adjunct, îl aveam alături pe redactorul şef, serii de angajări se făceau mereu, nu mulţi rezistau. Eu însămi aveam să dezertez după patru, cinci ani, şi să nu-mi mai doresc în viaţa mea să lucrez în vreo mină. Dar asta e altă poveste. Sau nu.
Să revenim la fata frumoasă. Avea păr lung şi şaten, păr care nu cunoscuse vreodată vopseaua. Frunte înaltă, senină. Privire sfioasă. O oarecare agerime promiţătoare în colţul ochiului. Un pulovăraş roz, din acela cu găurele, poate lucrat de vreo bunică. Era încă studentă. Jurnalistică. Dar ceea ce ţin minte foarte bine este răspunsul ei la o oarecare întrebare despre scris. Cu o sinceritate care ne-a topit, fata ne-a spus că ştie că ar putea scrie, ştie că ar putea scrie binişor, dar ea încă ezită, ea încă se gîndeşte, s-ar mai gîndi şi dacă noi i-am spune da. Ceea ce o inhibă este caracterul definitiv pe care îl capătă cuvintele pe foaia tipărită. Ne-a vorbit cu patos despre asta. Ne-a impresionat. Am rămas în urma ei discutînd. Iată o fată în pulovăraş roz croşetat, care ne spune despre caracterul definitiv al cuvîntului scris. Care îşi dă seama de nişte lucruri. Era bine.
A lucrat o vreme cu noi, nu mult, poate doar un fel de practică studenţească. Mi-o amintesc în puloverele ei croşetate, aplecată pe pagină, cuminte, serioasă. I-am pierdut urma, ea a plecat din redacţie, eu am schimbat oraşul.
Au trecut ani.
Acum, uneori, seara, cînd parcurg canalele tv trecînd iute peste monstruozităţi de-ale noastre, căutînd să mă salvez cu vreo minunăţie de pe Nature sau de pe National Geographic Wild, o văd pe unul dintre posturile acelea de nevizionat unde se latră enorm. Tunsă băieţeşte, un gît întins care zbiară, o gură rujată intens, mereu larg căscată a otravă care se cere scuipată, o cută adîncă şi definitiv cioplită între sprîncene, tăind casa vechii seninătăţi, un deget acuzator vîrît în ochii noştri. Mă uit la ea şi nu mă întreb unde e fata în pulovăraş roz care îşi punea problema dacă interiorul ei poate face faţă caracterului definitiv al cuvîntului scris într-un ziar. Poate că toţi ne-am mai pierdut din seninătate, din inocenţă. Dar fac alt exerciţiu. Mă uit la toţi încruntaţii lătrători de pe aceste canale cumplite şi caut să mi-i imaginez pe seninii care au fost cîndva sau pe seninii care poate că sînt acasă, tîrziu, cînd se sting reflectoarele din platouri. Îmi e aproape imposibil. Nu mi-i pot imagina nici măcar lăfăindu-se într-o cadă, privindu-şi degetele de la picioare în tăcere, întrebîndu-se pentru ce naiba trăiesc. Cumva, nici apa nu mi-o pot imagina lîngă atîta mizerie.



Acest text, în ciuda aparenţelor, este despre frumuseţe.

5 comentarii:

ora25 spunea...

:) în ciuda aparenţelor? până la coadă e despre frumuseţe. citind însemnarea, mi-a venit în minte gândul că odată cu tiparul nu doar cuvintele capătă caracterul definitiv, îl capătă şi cel care le scrie, ca şi când ar primi un punct în mijlocul unei fraze (acceptând să renunţe la continuarea ei). probabil că fiecare se bucură sau se întristează diferit când primeşte punctul ăsta. mie, aşa din afară, mi se pare atât de înfricoşător încât îmi amintesc de caracterul provizoriu ca de tărâmul făgăduinţei.

Veronica spunea...

Adăugirea despre frumuseţe în ciuda aparenţelor am făcut-o aseară, după ce mi s-a reproşat că "o rad" pe fata asta. Dar eu deplîngeam dispariţia fetei. Dacă "razi" un torţionar, deplîngînd dispariţia băieţelului care-a fost cîndva, devii la rîndul tău rău? Sau nu cumva, încă văzînd răul, refuzi să faci parte din el?
Mă uitam la tv şi mă speriam de cei care au uitat să se îndoiască, să se teamă, să se retragă atunci cînd nu sînt siguri. Dar ei declamă, declamă, acuză. Le-a murit orice urmă de tremurici uman.

Veronica spunea...

Două mesaje am primit, de fapt, nu pe blog. Unul mă interpreta atît de greşit, mă certa pentru răutate... Celălalt era redactorul şef, colegul de demult, amuzat de întîmplarea uitată, de diafana intrare în scenă a unui personaj devenit între timp odios. Recunoştea personajul. Am convenit să nu îi dăm numele - nu scriu despre o persoană, scriu despre un fenomen oribil. Despre otrava din televizoare. Dar, vorba lui, ce-i pentru noi otravă, pentru ei e pîine. Îneca-s-ar...

ora25 spunea...

citisem postarea fără explicaţie şi când am dat de ea, la a doua citire, chiar m-am întrebat dacă o sărisem, sau a intervenit între timp o nevoie. cred că toată lumea recunoaşte personajul. din păcate. şi otrava. şi mulţi o păţim precum pisicile, care faţă de alte animale recunosc otrava şi nu o mănâncă nici servită pe cea mai bună mâncare. în schimb când otrava le e picurată în blană, se spală, o înghit, ca să rămână curate.

de curând am dat peste fraza asta "when an adult becomes transparent, the child inside him steps forth". era cu crime, cu cherchez l'enfant! ca să descoperi jucăria care i-a lipsit.

scuze că m-am lăţit sinistru.

Veronica spunea...

Ei, scuze. Aş vrea să bem cafea împreună aici, plouă şi e o linişte minunată, au zburat şi păsările toate.
Mi-am amintit cum consemna Cărtărescu într-o carte întîlnirea cu băieţelul cîntăreţ, cel care avea să devină Adi Minune...
Mă gîndesc şi ce frumoşi trebuie să fi fost ochii albaştri ai copilului Adolf, Adolf Hitler. :)