27 octombrie 2012

Toate ca un vîjjj

Acasă la Sibiu, cu o cană de lapte pe birou. Strat de frunze galbene pe toată aleea de la intrarea în bloc, de parcă n-a mai călcat pe-aici nici un picior de-o săptămînă.
O săptămînă am stat la Bucureşti, m-am dus pentru cele două evenimente de care spuneam mai devreme, dar acolo mi-am dat seama că altceva făceam, căutam să mă reîmprietenesc cu oraşul. Străzi şi străduţe din centru, frunze galbene şi acolo, dar mult mai puţine, şi păsări puţine, dar motani, motani cu nemiluita, motani obezi, sfere cu bot, motanul sferic de la Biblioteca Municipală şi motanul de Dorobanţi ca o cucoană pufoasă, motanul gri-şoarec de pe Strada Roma, motanul sferă-cercuri roşcat de la Banca Naţională şi motanca dodoloaţă de fotoliu de la merceria de pe Lipscani.





Toate ca un vîjjj.

Duminică. Mai întîi a fost lansarea Cosmopolis. O grozavă bucurie întîlnirea cu Cristian Teodorescu şi Ileana Bîrsan. Scriitorul a vorbit minunat despre carte - ascultam şi mă gîndeam cum se poate învăţa asta; nu se poate învăţa - iar criticul de film despre film, desigur. Aş fi stat ore împreună cu cei doi. Am credinţa că ne vom revedea.



Luni dimineaţa, Adela Greceanu şi Matei Martin m-au invitat la emisiunea lor, Timpul prezent, pe care de obicei o ascult de acasă. Acum m-am pomenit, cotind în dimineaţa însorită de la casa bucureşteană pe strada Puţul cu Plopi, în studioul Radio România Cultural, unde jumătatea de oră de poveşti s-a scurs plăcut ca o cafea în Piaţa Mică. Cei doi m-au făcut să mă simt minunat, confortabil, n-am avut emoţii mai deloc, era reconfortant şi baletul discret al gesturilor dintre ei doi - oameni care ştiu ce fac şi cărora nu le tremură (vizibil) nici un fir. Dacă aş fi motan, aş vrea să fiu adoptat de Adela şi Matei şi să dorm în biroul lor plin cu cărţi şi CD-uri. (N-ar fi rău nici în cel de la Polirom, vizitat apoi, de unde se poate şi pleca cu tolba plină!) Una peste alta, singura chestie care mă sîcîie în asemenea ipostaze e că îmi vine să îi întreb şi eu pe intervievatori despre ei, adică de ce doar eu să răspund? A fost frumos. Afară, pe hol, în cutiuţa de carton, telefonul strîngea mesaje cum că fu bine.

Senzaţia asta, că de ce eu stau pe scaunul din faţă şi răspund, şi vorbesc despre mine, cînd şi eu vreau să îi întreb pe ceilalţi, s-a prelungit luni seara. La Porcul cu piper al lui Matei Martin de la Librăria Bastilia nu mă mai pot lăuda că am lăsat emoţiile-n puţ. Am crezut că voi pocni de emoţie, că trebuie să fug, să mă arunc de pe prima fereastră cu o paraşută din pagini tipărite, să cad într-o căpiţă moale de pagini albe. Emoţia mea e ceva incontrolabil, dacă se porneşte o ia ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, greu poate fi domolită. Dar chipuri zîmbitoare şi încurajatoare, unele cunoscute, altele nu, şi trei feluri de dulceaţă pe un griş cu lapte şi poveşti şi... am supravieţuit. Din nou, simţit pe propria piele că orice discuţie se poartă mult mai firesc fără microfoane, indiferent de numărul celor care ascultă. Orice microfon amplifică nu doar vocea, dar în primul rînd emoţiile.

Marţi. Pentru că s-a aflat că sînt prin zonă, marţi am primit bucuroasă vizita Elenei Vlădăreanu - primul vizitator în casa ale cărei chei le foloseam probabil a doua, a treia oară... La o măsuţă cu crizanteme am povestit vrute şi nevrute, despre traduceri şi scris şi motani sîrbeşti care aduc vipere cu corn în dar, ca mulţumire primului om care i-a mîngîiat vreodată. Emisiunea se numeşte Născut în România, se va difuza în curând. Tot pe R.R. Cultural, desigur.
Iar apoi, fără să am timp de dezmeticeală, am mers cu Un Cristian la Colegiul Economic Viilor, unde într-o oră de limba română am povestit un pic care ar fi treaba cu scriitorii care se întîmplă că sînt în viaţă, oameni ca tot omul, nu doar nume prinse în bolduri în manuale.
M-am simţit bine, Cristi ştia bine drumul, eu m-am trezit vorbind mai mult despre viaţă decît despre literatură, despre nebunia de urmat cînd o simţi că te împinge la ceva ce-ar putea fi chiar viaţa ta, despre motani, desigur, şi cine ştie despre mai ce... Cert e că după fragmentele de lectură - fără microfon - o fată a întrebat iute unde se poate găsi cartea. Iar pentru mine asta a însemnat un peşte colorat zburînd dintr-o dată în clasă. Şi au fost cîţiva elevi care ascultau într-un cot, atenţi, şi au pus şi întrebări, şi astfel întîlnirea de la care aşteptam cel mai puţin mi-a adus cel mai mult. Reacţiile de după.

Miercuri m-am reîmprietenit cu străduţe.

Joi m-am dus să-i ascult pe Marin Mălaicu Hondrari şi Tudor Giurgiu la Muzeul Ţăranului Român.

Vineri am petrecut o oră la CDPL Fest 4, unde m-am dus să zic bună seara, să o cunosc pe Ania Vilal, să asist la lansarea colecţiei e-book, să primesc o crizantemă şi să spun la revedere, Bucureşti, see you.

La toate aceste întîlniri mult prea telegrafic descrise, se adaugă cîteva incredibile mesaje ale unor oameni care nu au ajuns nici colo, nici colo, dar care mi-au scris exact atunci cum nu mi-a scris nimeni niciodată, la nici una dintre cărţile precedente. Nu înţeleg.
Tot atunci am aflat de la o fată că s-a dus la New York, la filmul Cosmopolis, cu cartea "noastră" în braţe.

Azi dimineaţă, pregătindu-mă să mă întorc acasă cu geanta goală, doar cu minunată carte primită în dar pentru tradus - citit un sfert, ştiu ce vorbesc, o să fie criminal de plăcut - sorbind pe fugă dintr-o cafea, gîndindu-mă că nu pot scrie despre săptămîna asta aiuritor de densă şi frumoasă, fiindcă nu i-aş putea aminti pe toţi (Ora!), iar pe cei pe care i-aş aminti i-aş schiţa ca din topor (25!), pierzîndu-le puful de pe aripi care mi i-a făcut aşa dragi, am primit un e-mail.
Profesorul de engleză de la liceul unde petrecusem o oră, Marin L. Mihai, îmi trimitea cîteva reacţii ale elevilor. Unele sînt atît de precise, atît de strict legate de lucrurile despre care le vorbisem crezînd că vorbesc poate degeaba, încă o răsuflare pierdută în aer. Am încercat să le vorbesc despre ei, deşi nu îi cunosc. Am încercat să fug din faţa vorbitului despre mine şi despre literatură, vorbindu-le tot despre ei, cum m-am nepriceput, şi despre viaţă. Despre slăbiciuni, singurătate şi durere ca parte bună din viaţă, despre a fi diferit, despre a nu dori să fii ca (şi cu) ceilalţi. Răspunsurile lor - pe care le copiez mai jos, emoţionată să îi recunosc pe unii dintre ei după nume - sînt lecţia mea de săptămîna asta.
Să te storci de emoţie pînă crăpi de ruşine. Merită, tocmai atunci cînd crezi că nu merită.

Aici se încheie uriaşa postare despre o săptămînă fantastică, înaintea cufundării într-o traducere care nu se va încheia anul ăsta. Noapte bună!

***

Reacţii ale elevilor din clasa a X-a G:

Interesant. M-a făcut să cred că şi eu pot scrie o carte. (Cristi B.)
Mi-a făcut plăcere să o cunosc. Mi-a plăcut povestirea cu motanul. (Larisa B.)
Mi-a plăcut ceea ce a povestit despre începuturile scrisului. (Alexandru A.)
Am aflat cum se inspiră pentru a scrie o carte. (Roxana Ș.)
M-a făcut să mă gândesc că aş putea scrie o poveste, „Povestea rolelor”. (Cosmin M.)
Mi-a dat de gândit. Mi-a trezit interesul pentru literatură. (Mihai C.)
Mi-a stârnit sentimente plăcute, ceva ce n-am mai trăit până acum. Am fost impresionat că mi-a oferit cartea scrisă de dânsa. Înseamnă mult pentru mine, mi-a acordat atenţie. (Niki C.)
Când a început să citească mi-am închipuit acţiunea, am văzut imaginile. (Alin G.)
Mi-a plăcut replica finală: „Ce ni s-a dat şi nu se mai ia?” (Mihai C.)









(Foto: prof. Marin L. Mihai)

2 comentarii:

ora25 spunea...

:) uff, bine e să te trezeşti floribund împufoşit (dar şi câtă neruşinare îţi trebuie ca să te simţi vizat. dar şi ce bine e să primeşti gând).

Veronica spunea...

Zice la radio că vine frigul din vest. Eu vreau să trimit căldurică. :)