N-am știut ce e depresia decât după ce-mi rezolvasem în mare problemele. Mama murise cu trei ani înainte și începusem să fac față acestui lucru; îmi publicam primul roman; mă înțelegeam cu familia; ieșisem nevătămat dintr-o relație intensă de doi ani; îmi cumpărasem o casă frumoasă; scriam la The New Yorker. Tocmai când viața îmi intrase, în sfârșit, pe făgașul normal și toate scuzele pentru deznădejde fuseseră epuizate, depresia și-a făcut apariția și a stricat totul.
Să fii depresiv când ai avut parte de o traumă ori când viața ta e întru totul un haos e una, dar să te pomenești depresiv când ai reușit, în sfârșit, să treci peste traumă, iar viața ta nu mai e haotică este extrem de derutant și destabilizator. Desigur, ești conștient de cauzele profunde: continuă criza existențială, necazurile uitate ale copilăriei îndepărtate, neînsemnate greșeli săvârșite față de oameni care acum nu mai sunt în viață, pierderea anumitor prietenii din proprie neglijență, adevărul că nu ești Tolstoi, absența din această lume a iubirii perfecte, impulsurile de lăcomie și nemilostenie care stau prea aproape de inimă – genul ăsta de lucruri.
Am petrecut prietenește o seară în oraș, după care m-am întors și n-am putut să închid un ochi toată noaptea, îngrozit de ideea că făcusem o greșeală cumplită, deși n-aș fi putut spune care anume.
...spre deosebire de Edith Piaf, eu regret totul tocmai pentru că s-a terminat, și la doisprezece ani deja jeleam după timpul trecut.
Am început să mă plâng că sunt copleșit de mesajele de pe robotul telefonului meu și am făcut fixația că apelurile, primite adesea de la prieteni, sunt o povară insuportabilă.
Primul meu roman fusese publicat în Anglia, și totuși primirea sa favorabilă n-a însemnat pentru mine prea mult. Am citit cu indiferență recenziile și m-am simțit tot timpul obosit.
Depresia majoră are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine.
Depresia poate fi „de epuizare” sau atipică/agitată. În cazul celei dintâi, n-ai chef să faci nimic; în cazul celei de-a doua, îți vine să te sinucizi. Căderea psihică e trecere către nebunie.
Nu există viață care să nu conțină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alții reușesc să stea uneori triști, într-un luminiș sigur, departe de faleze.
Se întâmplă o mulțime de lucruri în timpul unui episod depresiv. (...) scade fluxul sangvin în lobul occipital (care controlează vederea)
Singurătatea e deprimantă, însă depresia provoacă și ea singurătate. Dacă nu poți funcționa, viața îți devine exact harababura care presupuneai că este; dacă nu poți vorbi și nu ai porniri sexuale, dispare viața ta romantică și socială, și ăsta e un lucru cu adevărat deprimant. Eram cea mai mare parte din timp, prea deranjat de toate ca să fiu deranjat de ceva anume; acesta e singurul mod în care am putut să rabd pierderea afecțiunii, plăcerii și demnității, pe care mi-a provocat-o boala.
Schimbările din viață sunt adesea declanșatoare ale depresiei.
...primul episod de depresie majoră este, de obicei, legat strâns de schimbările importante din viață; al doilea este întru câtva mai puțin legat; iar la al patrulea și al cincilea episod schimbările importante din viață par să nu mai joace nici un rol.
E limpede că stresul crește rata depresiei. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea e pierderea cuiva.
Știam: cu cât izbuteam să fac mai multe lucruri, cu atât mai puțin aș fi vrut să mor.
Mă podidise o senzație de suferință sumbră, asemenea celei pe care o simți când tocmai ai scăpat din mâini un obiect prețios, care s-a făcut bucățele.
Când ieși dintr-o depresie, ești în punctul în care te scoli din pat și te îmbraci în fiecare zi.
Mergeam câteva minute și apoi trebuia să mă întind pe ceva.
Aș fi găsit în pădure un loc în care să zac și aș fi rămas acolo până înghețam și muream.
Eram copleșit de faptul că sunt pe lume, de alți oameni, de viața lor pe care n-o puteam duce, de munca lor pe care n-o puteam face – copleșit chiar și de îndeletniciri pe care nu le-aș fi vrut niciodată sau n-ar fi fost nevoie să le fac.
Această fază de revenire pe jumătate poate să dureze mult. Este momentul periculos. (...) În această perioadă de ieșire la liman, mă simțeam destul de bine pentru sinucidere.
...toate episoadele care li se păreau lor amuzante pe mine mă făceau să sufăr.
Voiam să vorbesc cu cineva întreg la minte și care să mă încurajeze (o pornire greșită: smintiții sunt prieteni mai buni când ești tu însuți smintit).
Lucrurile care te salvează (de la sinucidere, n.m.) sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. Unul, cu siguranță, e sentimentul de intimitate; să-ți iei viața înseamnă să-ți dezvălui suferința în fața lumii.
Oamenii celebri și de succes par să fie deosebit de înclinați spre depresie. Dat fiind că lumea e imperfectă, perfecționiștii tind să fie depresivi.
Depresia pune prietenii la grea încercare.
Celor mai mulți dintre oameni nu le place prea tare nefericirea altuia. Puțini pot face față ideii de depresie care nu are nimic de-a face cu realitatea exterioară.
Încerc să fiu prudent cu prietenii mei care sunt prea sănătoși la cap.
Cred acum că binecuvântata ei sete de ordine (a mamei, n.m.) era comandată de suferința pe care o ținea cu atâta trudă într-un loc aflat imediat sub suprafață.
Dorința de o boală vizibilă.
Mă trezeam la trei sau patru dimineața cu izbucniri de anxietate atât de intense, încât ar fi fost mai plăcut să mă arunc pe fereastră. Când eram cu alți oameni, simțeam întotdeauna că o să leșin de atâta solicitare.
Să-mi păstrez, în același timp, mutra însuflețită era o insultă adăugată rănii.
Spre sfârșitul toamnei, m-am pomenit deodată că stau treaz în crucea nopții, tremurând, așa cum fusese în punctul cel mai de jos al depresiei, dar de data asta eram treaz de fericire.
Existența trecutului, realitatea trecerii timpului mi se par incredibil de grele.
Depresia poate fi la fel de bine consecința faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca și a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există și ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găsește într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.
Extrase din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. II, Căderile psihice)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu