17 septembrie 2015

Cuibărirea, capătul, ceșcuța

Am primit Demonul amiezii anul trecut de la cineva care, prin prezență, scrisori, atenție mai caldă și bine dozată - cât să nu bag de seamă ce-mi face - decât cea pe care i-o poate acorda un turist inteligent unui pui de focă rătăcit pe o plajă, m-a ajutat enorm. Am priceput mai târziu. N-am putut să o citesc până acum, a stat în teancul acela de la marginea patului, știți, cu promisiuni și amenințări, cum are oricine. Citesc și subliniez. Mă bucur și mă las sfâșiată cu plăcere. În privința datelor „tehnice” cartea nu diferă mult de celelalte de felul acesta - cauze, simptome, tratament, multe mărturii; dar sunt abia la jumătate. Pe mine m-a ajutat și o cărțulie de felul acesta de la Editura Trei, pe care inițial am respins-o cu revoltă și în hohote de râs, tipic, dar din care am ajuns să practic fel și fel de exerciții simple benefice, care fac deja parte din rutina mea - nu mă mai lasă să alunec așa de ușor când simt că începe spirala, cu oboseala și toate celelalte. Ce e diferit aici e partea cu experiența personală a autorului, care n-are cum să nu te atingă puternic, sunt detalii care la persoana întâi sună diferit față de clasicele mărturii adunate de medici, și în plus cartea e scrisă teribil de bine, e literatură de cea mai bună calitate. Nu e de citit când ești chiar într-un episod tulbure; te cam zdruncină și când crezi că stai binișor cu picioarele pe pământ. E de luat în doze prudente, pe teren stabil. Sau când te simți pur și simplu obosit. Cei cu adevărat obosiți vor pricepe acel „pur și simplu”.
Mă voi opri aici cu extrasele - mai jos, sub stele, ultima tranșă.

Am descoperit odată cu această lectură că am scris, fără să mă gândesc anume la asta, o carte despre depresie. Se pare că am înzestrat-o pe Miranda din SVJS cu o poveste care o face un bun candidat pentru un personaj în cartea lui Solomon. Le are pe toate. Face în plimbări exerciții de concentrare pe prezent, pe detalii din realitate expandate care nu lasă gândul să o ia pe coclauri periculoase, dar înainte de asta își tot caută vini închipuite, are mereu senzația/convingerea că a greșit însă nu știe unde, are coșmaruri recurente cu sâmburi în traumele copilăriei, sapă cu nădejde acolo, în trecut, scrie de parcă ar sta pe canapeaua unui terapeut, îi alungă din gând, pe cât poate, pe cei care i-au provocat suferință, se izolează temeinic, se luptă cu pierderea, notează, spune stop amintirilor care îi tot ciugulesc liniștea, caută cu disperare o margine, un capăt, se trezește frecvent la patru dimineața, deschide fereastra, se sprijină de ramă, se uită la stele. Și ucide în scris ceea ce n-a murit în realitate - suferința fără sfârșit capătă margine și sens.
Uite-așa tragem spuza pe cartea noastră. :) Să fie cu folos.

P.S.: Ah, să nu uit - Suferința are întotdeauna un scop. Ajută să știi asta. Vezi povestea cu ceșcuța.


***

Sincer, cred că tratamentul cel mai bun pentru depresie este credința, care este, în sine, cu mult mai importantă decât lucrul în care crezi.

Exercițiile fizice și dieta joacă un rol important în evoluția maladiilor afective, iar eu cred că se poate obține un control considerabil prin intermediul unor regimuri de întreținere fizică și de alimentație bine gândite.

Când ieșeam din depresie, nu conta cu adevărat ce făceam; Stair Masters și benzile de alergare erau cele mai ușoare. Era ca și cum mișcarea ajuta la eliminarea depresiei din sângele meu, ca și cum mă ajuta să fiu mai curat. „E foarte limpede”, spune James Watson, șeful Cold Spring Harbor Laboratory și unul dintre descoperitorii ADN-ului, „exercițiile fizice produc endorfine. Endorfinele sunt morfină endogenă, și te fac să te simți bine dacă ești în stare normală. Te fac să te simți mai bine dacă te simți îngrozitor.”

Chiar și oamenilor care nu suferă de depresie li s-a întâmplat să se trezească prea devreme cu un sinistru sentiment de groază; de fapt, acea stare cumplită de disperare, care, de obicei trece repede, poate fi starea cea mai apropiată de depresie pe care o trăiesc oamenii sănătoși.

„Să dorm cu cineva și acel simțământ de cuibărire în brațele cuiva, de intimitate, au ajuns să fie pentru mine un antidepresiv important. Pentru acea strângere în brațe aș fi renunțat la relațiile sexuale. Aș fi renunțat la mâncare. Aș fi renunțat la mersul la film. Aș fi renunțat la muncă. Vreau să zic că aș fi renunțat la orice - în afară de somn și de mersul la baie - ca să fiu în ambianța sigură a cuibăririi în brațele cuiva. Mă întreb dacă nu cumva stimulează reacții chimice în creier - ca să fiu sinceră.” (Claudia Weaver)

„Mă simt”, a spus cu vocea plată, ca un casetofon vechi mergând cu viteză mai mică, „de parcă am murit acum câteva săptămâni, dar corpul meu încă n-a descoperit asta.” (Cheryl)

„Dacă aș fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă și să se distreze.

Extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. IV, Alternativele)

Niciun comentariu: