Visul recurent, spre dimineață. Începe frumos, nu știi unde duce, dar se încheie la fel, în coșmar: trebuie să plec acasă dintr-un loc minunat și deodată am prea multe lucruri, n-o să le pot strânge și duce pe toate niciodată. Straturi de cearșafuri, de pături, de haine, interminabile, înflorind unele dintr-altele. Afară ne așteaptă trei bărci mari, lunguiețe, pe o apă turcoaz. Toată lumea pleacă spre ele. Eu n-o să le prind niciodată.
Doi ani de când nu dorm. Doar de Crăciun și în următoarele câteva zile toate simptomele care mă chinuie din ianuarie 2017 au dispărut ca prin farmec. Am căutat să pricep cum. Medicamentele, slabe, aceleași, doar ceva ceaiuri în plus. Liniștea.
În Biblioteca Națională, unde am încercat să lucrez câteva zile, e un frig demn de Gerilă. În zona cu ferestre e imposibil de stat. Rămân acasă, deși simt că se prăbușesc pereții pe mine.
Patru traduceri stau să apară, o să iasă toate aproape deodată - vai, ce harnică o să par... Și tot ce-mi doresc e să dorm, să scap de tristeți - deși ele trebuie trăite mereu - și să scriu o poveste.
(foto: La Iași, VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu