Vine și ziua în care, spre după-amiază, te gândești că ai putea scrie în carnet „prima zi în care n-am plâns”. Și apoi se lasă seara. Și apoi, noaptea.
Nu există zi fără plâns.
Dacă cumva ai și râs, tot râsul o să ți se spargă seara în cap.
E încă vremea de stat în cocon.
Îmi fac în sfârșit curaj și caut și citesc despre etapele doliului.
Le recunosc la literă și la virgulă, rând pe rând, găsesc punctul în care mă aflu acum, punctul în care mă aflam în bibliotecă, punctul în care mă aflam între zăpezi, la Iași - șocul, negarea, furia, tristețea-depresia, acceptarea - și e și asta o mângâiere, fiindcă îmi pricep reacțiile care mă împovărau suplimentar, mă învinovățeam și pentru ele.
Mă văd alături de A., completându-ne una pe alta, plângând și uneori râzând, și fără să ne ascundem obrajii, sprijinindu-ne și întâlnindu-ne în același loc - în aceeași etapă, acum așa mi se pare, așa înțeleg.
Ieri, la prima cafea în oraș cu două prietene - ceva neașteptat, improvizat, aș fi amânat încă mult -, am folosit din senin, la plecare, cuvântul „anesteziată”. M-a surprins. L-am găsit și pe el în articol. Cred că mi-a făcut bine; dar apoi, seara, toate vorbele rostite cu voce tare și fiecare urmă de râs mi s-au spart în cap, un tavan făcut zob.
Am nevoie de doliu.
Râsul străinilor, de pe străzi, de pe Facebook, pofta lor de viață, normalitatea zilelor lor sunt dintr-o dată jignitoare, dureroase, deși omenești.
Dar nimic mai dureros decât tăcerea apropiaților, a celor care nu găsesc de cuviință să spună o vorbă cuminte la momentul potrivit.
Emoția provocată de o replică banală într-un film. „Sorry for your loss”. Barmanul îi lasă o bere clientului îndoliat și îi zice atât: „Sorry for your loss”. Simplu și eficient. Și omul e lăsat, cu bericica lui și durerea. Sorry for your loss. Și minunată răsucirea pe călcâie a barmanului, care nu zice: o să treci peste asta, timpul le vindecă pe toate, moartea face parte din viață, o să trăiască veșnic în inimile noastre, hai cu mine să te ajut să uiți.
Stau în avion, stau în avion, acest avion virtual născut grație telefonului mobil, ca să se oprească năvala de solicitări absurde, de lucru. Am destule pe cap. Și mă uit pe ferestruica rotunjită, la nori și la o rază înclinată de soare, contemplu golul, îl umplu - îmi amintesc, îmi amintesc, îmi amintesc, cuvinte și imagini și mirosuri și stări, și mă gândesc ce mare lucru e să ai pe cineva, un singur om, care să te primească alături, cu care să suferi inimă în inimă, cu care să duci ritualuri nemaiauzite la capăt, în zăpezi și pe vânt, cu care să aprinzi lumini, să te rogi, să te prăbușești și să te ridici. Recunoștință enormă, A. dragă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu