Aseară, după ce-am terminat toată treaba, am pornit pe străzi, am scăpat ca un câine din lanț, m-am uitat la lumini, m-am uitat la vitrine, n-am intrat nicăieri, e o plăcere la îndemână să poți să umbli așa, să nu dai socoteală, să nu conteze ora, să nu ai telefon, să fie întuneric, și să te uiți din mers la vitrine, și să te oprești și să te uiți la vitrine, dar să nu intri, să rămână totul o promisiune, cafeneaua nouă, cu rafturi pline de cărți, altele decât în toate librăriile, cu scaunele ei colorate, cu cănile ei în formă de ciupercă, cu oamenii care stau aplecați unul spre altul, spunându-și secrete, și unii poate râzând, și unii poate plângând, și unii poate anesteziați după o pierdere, și tu singur, singur, singur, și bine așa, un câine zăngănind dintr-un capăt de lanț. La florărie, lalele.
*
Sufăr de o excepțională neîncredere în mine. Adică, pot fi fericită până la cer când scriu o poveste, dar n-am nici cea mai mică idee ce înseamnă, dacă înseamnă ea ceva pentru alții. Și dau din coadă de dărâm totul în jur dacă aud o vorbă bună de la omul potrivit. Aștept semnul cu emoții enorme după ce trimit un text, o poveste, o carte sau doar un fragment, cam ca atunci când plecau ai mei la ședința cu părinții, și eu mă lipeam de geam, de pereți, tot mai îngrozită pe măsură ce trecea timpul, imaginându-mi doar rele, chiar dacă nu făcusem nimic, prăpădita de mine, ce-aș fi putut face, gâză blondă cu cozi împletite... Ce frumoasă trebuie să fie o lume în care să fii încurajat pentru ceea ce ești și ce faci, fără sentimentul că ai greșit și că greșești inevitabil, doar fiind, doar respirând, fără grija permanentă că ești greșit din născare.
2
Și aseară iarăși pe străzi, cu ochii la lumini, luminițe, avantajul unei reprogramări la medic la o oră târzie. În Cișmigiu se înălța o scenă. Solistul făcea probe de voce. La medic, toate bolișoarele mele strânse și adunate una într-alta au pălit și s-au ghemuit rușinate. Pe lângă o moarte, totul e nimic, ți se face rușine.
*
Am fost la Biserica Rusă și i-am pus patru lumânări. Bătea vântul, era ploaie înghețată. Când am deschis ușița, a bătut o pală și a stins toate lumânările dinăuntru. Toate, toate, ca o pădurice. M-am speriat. Apoi mi-a venit să râd: „Doar tu puteai să faci una ca asta!”. Și am stat și le-am aprins pe toate la loc, una câte una. În biserică era plin de crini. Plin. Ca niciodată. Și la ieșire era un dulăpior cu cărți, deasupra lui scria Bibliotecă, cu litere mari. E acolo de când lumea, dar eu azi l-am văzut.
Mă agăț de orice.
3
(O să adaug tot aici, nu vreau nimic nou.)
Ziua asta de-o frumusețe crudă. Florile, iarba, crengile glasate cu gheață. Trotuarele, sticlă. Cele două trepte aproape imposibil de coborât, de urcat. Dar e cumva firesc acum să mergi ținându-te cu mâinile de ziduri, chiar de pământ. Nici un om. Câte-un câine. Versurile legănate pe alei, întruna, întruna: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe,/ De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”.
Trebuia să fie greu.
Când i-am spus lui A., în taxi, în ultima dimineață - viscolea, zăpadă până la genunchi -, că mă bucur că e așa, a înțeles imediat. „Trebuia să fie greu”, am zis eu. „Da”, a zis ea.
Să te înțelegi cu puține cuvinte, ăsta e semnul.
Când sunt cu D., de pildă, se bat turcii la gura noastră, se bat frazele pentru supremație; eu obosesc; ajung să spun ce nu vreau. Dar acolo, în nămeți, spre cimitir, sau seara în restaurant, vorbeam, plângeam, tăceam în același ritm, egal. Așteptam să vină mâncarea, zâmbeam privind băiețelul cu pulover verde care se ascundea de părinți după un scaun. Trebuia să nu mai râdem privindu-l, ca să nu-l dăm de gol. Șșș, să nu râdem. Dar când ne opream din râs, începeam să plângem. Fără cuvinte. Fără ascunzișuri. Așa, mângâind furculițe.
Așa și azi, în parcul glasat cu gheață, vânând boboci de trandafir, muguri de salcie, ierburi. Trebuia să fie greu. Și n-am plâns.
Diminețile sunt posibile. Serile-s iad.
*
Am vrut de nenumărate ori să închid blogul. Dar acum e singurul loc în care mă pot cuibări, în care pot să jelesc, să urlu, să mă legăn, să strig și să mușc, să scuip de durere, de furie, de neputință, de groază, să zvârl din copituțele mele cum îmi vine, fără teama că o să-mi răspundă optimiștii, cuminții, prea-fericiții, să mă aducă pe drumul cel bun, să mă îndrume, să-mi crească moralul - ia lăsați-mi-l așa, mititel.
E foarte puțin, foarte-foarte puțin ce se poate turna într-un blog, dar în zilele astea aș înnebuni fără el.
Azi în parc am simțit nevoia să mă postez lângă un zid și să strig. Să înalț capul, să întind gâtul și să strig stând locului cât mă țin puterile. Și să strig, și să strig. Cum ai vărsa totul dintr-o sticlă. Cum ai goli un bidon. Și să strig, și să strig, până-i gata.
A fost singurul lucru pe care am simțit cu adevărat nevoie să-l fac. Și nu l-am făcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu