Roșu, roșu, catifea - cărți cu autograf

 

Roșu, roșu, catifea - 50 de exemplare cu autograf doar pe polirom.ro.

„Vârsta târzie” și „Vulpoiul Gon”

Ronțăi carte după carte, cărți noi și cărți vechi, cărți abia apărute și cărți care mă așteptau să ajung iarăși la ele. Mă ajută și ochelarii noi-nouți. Mă ajută și vremea - nu suport căldura, așa că zac și citesc, închisă în închisoarea de lux.

Ce mi-a mai plăcut mult din ce-am citit în ultima vreme: „Vârsta târzie” de Bernhard Schlink.
Un manual nemțesc de murit, un cum-se-moare când ești septuagenar, afli că mai ai doar douăsprezece săptămâni, ai o nevastă mult mai tânără ca tine și-un băiețel de grădiniță. Calm și înțelepciune. Disperare aproape invizibilă, bine camuflată în planuri concrete - o scrisoare pentru fiu, o grămadă de compost, o excursie, o vizită la cel pe care-l bănuiești a fi amantul soției... Căutări, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări, răsturnări.
Întreaga carte îmi pare că stă sub semnul blândeții și a unei impresionante atenții la celălalt - la cel care rămâne. Asta m-a tulburat probabil înainte de toate. E o atmosferă greu de descris, un ceva ce pe mine m-a prins foarte tare, un ton constant, jos - nimic jalnic -, o profunzime mahleriană atinsă cu un firesc care, cred, poate fi explicat doar prin vârsta autorului - cam aceeași cu a personajului său.
Senzația de film european bun. Foarte bun.

(Bernhard Schlink, „Vârsta târzie”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Polirom, 2025)

***

Sunt cărți pe care ți le dorești de cum zărești o copertă micuță plutind la secțiunea „În pregătire”, și așa mi s-a întâmplat mie cu „Vulpoiul Gon și alte povestiri” - care tocmai a apărut la Polirom Junior. Pentru că or mai fi pe aici oameni care au nevoie de povești, indiferent de vârstă, sau părinți și profesori, o să spun că m-a încântat întâlnirea cu cartea lui Niimi Nankichi.

Autor japonez, a trăit doar 30 de ani (1913-1943), dar a rămas drept unul dintre cei mai importanți scriitori de povești pentru copii - textele lui sunt în manualele de azi din Japonia. Sunt zece povestiri reunite aici, una mai frumoasă ca alta, cu oameni și animale, cu adulți și copii, potrivite tuturor vârstelor. Și peste care pare că n-a trecut timpul. Sunt atât de valabile astăzi, aici. Povestiri profunde și limpezi, în care se mai întâmplă și rele, chiar dacă despre bunătate e vorba, se mai și moare, se mai și oftează și se pun întrebări esențiale, iar finalul e adesea altfel decât te-ai aștepta - ca în literatura adevărată, nu de jucărie.
Dacă o veți citi, să vă gândiți la mine când terminați „La cumpărat mănuși” și „Povestea lui Kyusuke” (două dintre preferatele mele, cu un final splendid).
Ilustrațiile realizate de Carmen Parii sunt niște japonezării minunate și ele.

„- Oare chiar să fie oamenii ființe bune...? Chiar să fie oamenii ființe bune...?”
„Se poate întâmpla ca oamenii pe care îi cunosc foarte bine să se transforme câteodată în persoane cu totul necunoscute. Apoi, n-am de unde să știu dacă fața pe care eu o cunosc bine este chiar a persoanei aceleia așa cum e ea sau mai degrabă fața pe care eu nu o știu este a persoanei din realitate.”

(Nimii Nankichi, „Vulpoiul Gon și alte povestiri”, traducere de Ana-Maria Fujii, Polirom Junior, 2025)

La mijloc de an - cărțile

Popas la jumătatea lui 2025. Cum nu-mi priește căldura, mă opresc un pic și privesc înapoi. Cărțile acestui an. Toate sunt apărute la Editura Polirom, cu excepția traducerii.

În picioare, cărțile noi:
• „Roșu, roșu, catifea”
• „Quilt” - Top 10+
• „Bach pentru copii”, Helen Garner (traducere / Anansi)

Culcate, cărțile retipărite (tiraje noi):
• „Iarna lui Isidor”
• „O vară cu Isidor” - două tranșe
• „Toți copiii librăresei” - Top 10+

Cel mai prețios, ca de obicei, e ce nu se vede și crește pe mutește.
În toamnă voi fi prezentă - într-un fel sau altul - la trei festivaluri din țară, după câțiva ani în care nu am mers pe nicăieri.

Fără monstrul într-o ureche

„Toți copiii librăresei” și „Roșu, roșu, catifea” sunt poveștile mele care se desfășoară în comunism. Am fost foarte atentă ca numele sau poza „iubitului conducător” să nu apară sub nici o formă pe copertă: nici în titlu, nici în imagine. Un pic de neatenție, o sală de clasă din anii '80 pe copertă, și monstrul într-o ureche s-ar fi strecurat acolo, în celebra fotografie. Nu. Nu. Fără el. Numele nu i-l pot scrie nici aici. Atât de mult l-am urât (da, ne doream să moară și ne întrebam în șoaptă, adolescenți fiind, de ce nu-l împușcă cineva). Atât de rău îmi face și acum să îi văd poza, numele - stomacul e primul care reacționează, înainte să apuc să gândesc ceva în cuvinte.

Apoi, numele lui putea fi un fel de cârlig prea facil, prea la vedere (editori străini explicându-ne în festivaluri că dinspre Europa de Est asta se așteaptă, povești nu de iubire, ci despre anii de comunism; aha, deci noi să fim în continuare condamnați tot la asta, libertatea e-a altora). Nu-mi doream așa ceva. Eu scriu despre oameni, despre ființe mici și mari, oameni și animale, copii și bătrâni, despre o lume întreagă - într-o anumită epocă, da, așa cum mi-a fost dat să o cunosc. Ca să nu uit, ca să nu uităm.

Etajera mea cu cărți esențiale

Intru în jocul propus conștientă că nu voi putea face alegeri perfecte, alegeri totale. La oricare dintre categorii e imposibil să alegi „cartea” – la singular adică. Așa cum știe orice om care citește, o carte se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta. Lecturile noastre stau așezate în ziduri, precum cărămizile adăugate una câte una într-o construcție complexă – e imaginea pe care o folosesc cel mai des când vorbesc despre cum ceea ce citim ne alcătuiește. Vrei să pui o carte prea sus, la un moment dat – dacă îți lipsește ceva mai de jos, cade în gol; fiecare om e o cetate unică, migălos construită în timp.

De amorul jocului, o să strecor mâna în pălăria unde am bilețele cu neunumărate cărți potrivite pentru fiecare categorie și o să scot afară doar câte o carte (sau două, sau trei).

Cartea copilăriei

Una dintre cărțile pe care le-am iubit cel mai mult în copilărie și la care mă gândesc adesea (am și recitit-o recent) este Vântul prin sălcii, de Keneth Grahame. Povestea cu sobolul, bursucul și șoarecele-de-apă, minunata ediție apărută în colecția „Biblioteca pentru toți copiii” a Editurii Ion Creangă, de unde citeam atâtea alte cărți fermecătoare (Zâna Onda, Crăiasa zăpezii), mă cucerea pe viață purtându-mă în călătoria de-a lungul râului, mă făcea să văd, stând tolănită în pat, splendoarea naturii și să trăiesc aventuri alături de animăluțele din poveste.

Iubeam aceste cărți cu senzația că sunt doar ale mele, că nu le știe și nu le citește nimeni altcineva, era o senzație de descoperire și de luare în posesie totală, și cred că asta am căutat și căutăm toată viața, niște cotloane doar ale noastre, niște nestemate doar ale noastre. Nu simt nevoia să citesc ce citește toată lumea la un moment dat, dimpotrivă, am oroare de mode, de recomandări, de noutăți chiar; tot ceea ce descoperim singuri face modelul nostru să fie unic, irepetabil, deci prețios.

Cartea adolescenței

În adolescență am descoperit marii scriitori, mai ales grație unui coleg de clasă, bun prieten, ai cărui părinți aveau o bibliotecă fenomenală. Scotoceam acolo și extrăgeam Dostoievski, Flaubert… Rușii atunci i-am descoperit și citit. Însă ciudat e că nu-mi amintesc adolescența ca pe o perioadă în care să fi citit la fel de mult și cu la fel de multă pasiune ca în copilărie. Citeam însă mereu, da, cititul era o plăcere constantă.

O să spun Doamna Bovary, probabil era ediția de la Editura pentru Literatură Universală. Recitită recent, așa cum merită să facem cu toate cărțile importante, la vârstele noastre diferite.

Cartea pe care ați dăruit-o cel mai des

Inevitabil, cel mai des dăruiesc cărți traduse de mine, fiindcă primesc exemplare la fiecare tipărire și retipărire. Camera mi-e plină de ele, holul mi-e plin de ele, dau și tot dau și tot se adună. Prin urmare, Nabokov, diferite romane: Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Darul, din seria de autor de la Polirom.

Dar ultima carte dăruită a fost, acum câteva zile, Spațiul viselor, (auto)biografia lui David Lynch, apărută la Nemira, găsită la Cărturești Verona. A fost darul pentru ziua soțului meu – o citește acum.

Cartea celebră necitită

O să spun cea mai recentă întâmplare. Îmi rămăsese necitită Conversație la Catedrala, a lui Mario Vargas Llosa. Am intrat la Humanitas Cișmigiu într-o zi din primăvara asta, fără să știu cu ce plec, și-am ieșit cu ea în brațe (traducerea lui Mihai Cantuniari). Llosa încă trăia când am început s-o citesc. A murit când eram pe la jumătatea cărții – eu și alte milioane de oameni din lume care cu siguranță îl citeau chiar atunci.

Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)

De departe, autorul din care recitesc cel mai des este Cehov. Mă întorc la povestirile lui mereu, nu e an să nu recitesc ceva, este una dintre nevoile mele de bază, ține de curățenia respirației – cel mai recent, luna trecută, m-am dus țintă la „Durere”, povestirea cu birjarul căruia i-a murit fiul. Îmi trebuia să o recitesc. Am continuat cu „Agafia”, apoi cu „O operă de artă” – niciodată nu te saturi de Cehov. Citesc din diferite ediții, mai vechi și mai noi.

Al doilea autor cel mai recitit este Kafka, tot cu textele sale scurte („Metamorfoza”, „Un medic de țară”, „Verdictul”). Ori de câte ori nu pot nu doar scrie, dar nu pot trăi, mă duc la unul dintre textele din Integrala prozei antume de la Humanitas, unde am pus semnul de carte – mă iertați, nu o să spun care, e ceva foarte intim. L-am recitit și acum.

Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută

Capodopera lui Nabokov, Foc palid, cartea considerată intraductibilă înainte să se traducă și la noi și să apară la Polirom, pentru ca apoi, odată demitizată, să fie dată uitării aproape imediat – probabil tocmai fiindcă nu e foarte accesibilă cititorului leneș. E cea mai surprinzătoare, sclipitoare, splendidă carte cu putință. Lolita ar fi de acord.

(pentru revista Scriptor, iulie-august 2025, la invitația Cristinei Hermeziu; număr disponibil integral aici)

„O vară cu Isidor” - la Evaluarea Națională

„O vară cu Isidor” a fost subiectul de rezervă la Evaluarea Națională.

Mai multe fragmente din cărțile mele au fost până acum subiecte la olimpiade, la diferite etape, dar la un examen național atât de important am impresia că e prima oară că ajunge ceva scris de mine.

Subiectul dat a fost din: „Toate pânzele sus” - Radu Tudoran și Emil Racoviță – „Spre Polul Sud”.

Subiectul de rezervă era din romanul meu „O vară cu Isidor” și din Otilia Cazimir - „Pui de vulpe” (din vol. „Amintiri despre G. Topârceanu”).

Bizareria este că mă întâlnesc pentru a treia oară în acest an cu Otilia Cazimir - după ce am scris un Cuvânt-înainte la antologia de poezie „De pe-o bună dimineață”, a apărut acest subiect care ne alătură textele, iar săptămânile trecute, lucrând la un proiect nou, fără nici o legătură cu literatura română, mi-am dat seama că mă voi folosi de niște traduceri făcute de Otilia Cazimir. Mă emoționează mult treaba asta, nu cred în coincidențe.

Toate subiectele de la EN 2025, inclusiv cele de rezervă, la română și matematică, aici.

Veneția - frumusețea ca un șnur fără capăt

Veneția.

După un an de așteptare, câteva zile la Veneția. Cu ochii în lacrimi când am ieșit din gară și am văzut pentru prima oară în viață apa lagunei venețiene. Zile de o frumusețe de nedescris - și pe măsură de solicitante. Veneția, Murano, Treviso. Străduțele, podurile, apa, gondolele, oamenii cântând pe străzi, când nu te aștepți (gunoierul împingând căruciorul și cântând!), drumul spre Murano cu vaporașul, plimbarea pe Rio dei Vetrai, liniștea de acolo, sticlarul de unde mi-am luat o brățară, ca unic suvenir, sticlar care știa românește, picturile lui Tintoretto (și mormântul lui) din biserica Madonna dell'Orto, înapoi în Veneția, soarele care ardea, lumina, culorile, balcoanele, florile, frumusețea ca un șnur fără capăt și oamenii, oamenii... Și Treviso, oraș vechi plin de farmec, cu apele verzi, cu nutrii în ele, cu Podul Dante, cu liniștea cât o mare, curat, cu osterii micuțe și bune, cu librării unde găsești tot ce visezi.

De revenit.

***

Adaug tot aici o cronică excelentă a Nicoletei Munteanu, în revista Alecart de la Iași, despre Sticlăreasa de Tracy Chevalier.

„În aceste momente pe care alege Tracy Chevalier să brodeze povestea Orsolei și a familiei Rosso, dincolo de evenimentele ce le urmăresc devenirea se construiesc adevărate tablouri vivante în care pulsează vie imaginea amplă a vieții de zi cu zi în Veneția și în Murano. E o frumusețe când strălucitoare și clocotitoare, când amară și parcă somnolentă în aceste scene de fundal ce devin esențiale pentru miza romanului. Căci adevăratul personaj al cărții lui Tracy Chevalier este Veneția. Inima ei ce a creat (și) acest exemplu de tehnică și de rafinament care e istoria sticlei de Murano. O Veneție deopotrivă mândră și orgolioasă, lovită și confruntându-se cu propria decădere, renăscând din cenușă, așteptând ca melancolia întipărită pretutindeni pe canalele și în clădirile ei să ademenească turiștii și să-i readucă noblețea de altădată. Ca o tânără aristocrată ce are deplină încredere în sine și privește cu detașare în jur. Ca o curtezană care își știe prețul. Ca o piesă rară, unică, a cărei valoare nu poate fi știrbită, ci, dimpotrivă, sporește odată cu vremea. De mână cu timpul, înfruntându-l, pe el și valurile lagunei din care s-a înălțat.

În Sticlăreasa, printre chipuri și personalități reale, printre momente semnificative în care se spune istoria orașului și a sticlei, se țese firul unei narațiuni dense, precise în detalii și povestea unei deveniri. De care se leagă alte vieți și mereu noi destine. Totul într-un superb echilibru între adevăr și imaginație, între claritate și mister. În traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu, în care eleganța și claritatea devin mărgelele de Murano ce lasă să se întrevadă o întreagă lume.”

Întreaga cronică, aici.

Iar cronica din Alecart despre Roșu, roșu, catifea, aici.