Ronțăi carte după carte, cărți noi și cărți vechi, cărți abia apărute și cărți care mă așteptau să ajung iarăși la ele. Mă ajută și ochelarii noi-nouți. Mă ajută și vremea - nu suport căldura, așa că zac și citesc, închisă în închisoarea de lux.
Ce mi-a mai plăcut mult din ce-am citit în ultima vreme: „Vârsta târzie” de Bernhard Schlink.
Un manual nemțesc de murit, un cum-se-moare când ești septuagenar, afli că mai ai doar douăsprezece săptămâni, ai o nevastă mult mai tânără ca tine și-un băiețel de grădiniță. Calm și înțelepciune. Disperare aproape invizibilă, bine camuflată în planuri concrete - o scrisoare pentru fiu, o grămadă de compost, o excursie, o vizită la cel pe care-l bănuiești a fi amantul soției... Căutări, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări, răsturnări.
Întreaga carte îmi pare că stă sub semnul blândeții și a unei impresionante atenții la celălalt - la cel care rămâne. Asta m-a tulburat probabil înainte de toate. E o atmosferă greu de descris, un ceva ce pe mine m-a prins foarte tare, un ton constant, jos - nimic jalnic -, o profunzime mahleriană atinsă cu un firesc care, cred, poate fi explicat doar prin vârsta autorului - cam aceeași cu a personajului său.
Senzația de film european bun. Foarte bun.
(Bernhard Schlink, „Vârsta târzie”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Polirom, 2025)
Sunt cărți pe care ți le dorești de cum zărești o copertă micuță plutind la secțiunea „În pregătire”, și așa mi s-a întâmplat mie cu „Vulpoiul Gon și alte povestiri” - care tocmai a apărut la Polirom Junior. Pentru că or mai fi pe aici oameni care au nevoie de povești, indiferent de vârstă, sau părinți și profesori, o să spun că m-a încântat întâlnirea cu cartea lui Niimi Nankichi.
Autor japonez, a trăit doar 30 de ani (1913-1943), dar a rămas drept unul dintre cei mai importanți scriitori de povești pentru copii - textele lui sunt în manualele de azi din Japonia. Sunt zece povestiri reunite aici, una mai frumoasă ca alta, cu oameni și animale, cu adulți și copii, potrivite tuturor vârstelor. Și peste care pare că n-a trecut timpul. Sunt atât de valabile astăzi, aici. Povestiri profunde și limpezi, în care se mai întâmplă și rele, chiar dacă despre bunătate e vorba, se mai și moare, se mai și oftează și se pun întrebări esențiale, iar finalul e adesea altfel decât te-ai aștepta - ca în literatura adevărată, nu de jucărie.
Dacă o veți citi, să vă gândiți la mine când terminați „La cumpărat mănuși” și „Povestea lui Kyusuke” (două dintre preferatele mele, cu un final splendid).
Ilustrațiile realizate de Carmen Parii sunt niște japonezării minunate și ele.
„- Oare chiar să fie oamenii ființe bune...? Chiar să fie oamenii ființe bune...?”
„Se poate întâmpla ca oamenii pe care îi cunosc foarte bine să se transforme câteodată în persoane cu totul necunoscute. Apoi, n-am de unde să știu dacă fața pe care eu o cunosc bine este chiar a persoanei aceleia așa cum e ea sau mai degrabă fața pe care eu nu o știu este a persoanei din realitate.”
(Nimii Nankichi, „Vulpoiul Gon și alte povestiri”, traducere de Ana-Maria Fujii, Polirom Junior, 2025)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu