Maraton. Lumea vine greu, e frig dimineata, abia te trezesti, te arunci tu pe tine din casa... Cafea buna, calda, in holul cam pustiu. Andrei Bodiu e ragusit. Dar mai poate. Il ajuta sase fete, zici ca-s Margaretele lui Faust...
E teribil de trist textul pe care-l citeste Ioan Radu Vacarescu in deschidere, despre vizita la Mircea Ivanescu, pe cand ii anunta maratonul. Imi notez doar primele randuri. Ma opresc, imediat decid ca nu le voi reda nicaieri. E prea mult.
Dar nu pot sa le uit.
Abia in prima pauza se invioreaza atmosfera. Lume multa, lume vesela, pupicuri si imbratisari. Privesc de sus, de pe scari, nu-mi gasesc locul. De aici vezi si mai bine ca Mircea Cartarescu este centrul, un magnet in jurul caruia totul graviteaza firesc, chiar si daca el nu face nimic (ce sa faca?). Un magnet sfios! :)
- culmea, acasa descopar poza asta; exact astfel era atmosfera in cea dintai pauza, Cartarescu si multa forfota in jurul sau -
Poze, poze, imi fac de lucru, sa nu ma mai gandesc ca-mi lipseste cate ceva, si sa nu ma mai gandesc cat de straina-s de toate, asa cum esti strain in orice multime. Si incepe iar, versuri, versuri, de toate genurile, pe toate vocile, in toate tonurile. Si e bine acum. Ma cufund in fotoliul galben si-i bine.
In pauza mare ma duc acasa, respir toamna mea, asta, cu gauri negre si valuri de miere rascolitoare, si-as vrea sa nu fiu nevoita sa scriu nimic, nici un rand - daramite texte cumpanite la numar de caractere! -, sa tin totul in mine, si totusi scriu cu verva si pofta si apoi iata-ma umpland si aici un chenar al nimanui...
Si ma duc iarasi acum, pana seara si pana in creierii noptii, privind si-ascultand ce se poate privi si-asculta, pe sub captuseala gandindu-ma insa continuu la ceea ce cu furie se cere gandit iar si iar, obsedant, in toamna asta cu gauri negre si valuri de miere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu