În sala de aşteptare suntem opt. E beznă, chipurile ne sînt luminate numai de felinarele din stradă. Nu ştim alături de cine vom pleca în călătorie. Uşa se deschide, o fată ţinînd în mînă o lanternă uriaşă strigă trei nume. Grupul o urmează tăcut. Peste cinci minute fata va reveni. O voi urma, împreună cu doi bărbaţi. Nu vom schimba nici un cuvînt, întreaga călătorie. Vom experimenta singurătatea în trei.
Urcăm pe scările înguste, în întuneric. Clădirea primăriei e atît de schimbată, încît după ce urci două etaje şi te strecori pe cîteva coridoare, uiţi unde eşti. Toate ferestrele sunt tapetate cu catifea neagră, anumite uşi sunt blocate, eşti dus pe unde trebuie să fii dus şi nu te mai poţi întoarce.
“Vă rog să aşteptaţi aici”, ne spune fata cu lanterna şi pleacă. Uşile se închid. În bezna perfectă, ne auzim doar propriile răsuflări. Apoi, un oftat, un sunet straniu, parcă ar plînge cineva. Secundele curg grele. Se aprinde o veioză. Omul de la birou ne priveşte uimit, cu un fel de milă amestecată cu mustrare. Îmi face semn să mă apropii şi nu pot, am picioarele paralizate. Îi îndeamnă pe ceilalţi. Ne facem curaj. “Numele?”. Spunem, supuşi. Ne caută în registru, clătinînd din cap, a părere de rău. Ne dă cîte-un bilet. “Dincolo de uşa aceasta, e lumea celor care se odihnesc. Vă rog să nu-i deranjaţi”. Veioza se stinge, găsim greu drumul spre uşă. Şi lumea de dincolo ni se deschide terifiantă, cu şoapte, umbre, vaiete de viori.
- continuarea in "Suplimentul de cultura", intr-un numar viitor -
http://www.supliment.polirom.ro/
Un comentariu:
Unul dintre cele mai interesante spectacole din Sibiu! Eu am intrat cu o japoneza si cu un tip necunoscut. O prietena de-a mea a zis ca a-nceput sa plinga...
Trimiteți un comentariu