Dimineata, o sun pe Simona. Turui despre Maratonul de poezie, nu a intrat nici un rand in ziar, poate intra maine (da, intra maine, adaugam o gramada de chestii noi, aflu absentii - la naiba! -, iau ceva declaratii)... Ma opresc rusinata cand aflu ca e cu motanul in brate, in drum spre doctor. I-a cazut de la etajul 8.
Toata ziua mi-e dominata de ochii mari, albastri, ai lui Roni. Ii simt labuta zgariindu-ma pe umar in ultimul salt, cand a-ncercat sa mai sara o data pe marginea cazii, sa bea apa calcand pe genunchiul meu ca pe-o piatra de rau.
Increderea lui oarba, pana in ultima clipa, in dumnezeul nedemn ce-i eram, incapabil sa-l mai salveze...
Si ma rog pentru motanul Simonei si chiar pentru ea, caci mi-e groaza si sa-mi amintesc dupa-amiaza inclinata - tot toamna, intocmai asa - cand imi sangerau degetele si sufletul in Dumbrava, sapand la radacina unui copac, blestemand...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu