În unele zile îţi călătoreşte sufletul. Zboară deşi e peşte, înoată deşi e pasăre. Tu pari că eşti aici, dar sufletul tău se dă cu vaporaşul pe Dunăre împotriva curentului, lasă capul pe spate, îi tremură nările cînd trece pe sub poduri cu ochii închişi... Sînt zilele în care pari, doar pari pustiit, sînt zilele cînd ţi-e frică de vară, de vacanţele cu aer sinucigaş, înghiţitoare de săbii, aruncătoare de flăcări... Aştepţi sufletul să se întoarcă din croazieră, îi pregăteşti o carcasă uscată, subţiată, în care să se lăfăie bine. Lui îi priesc călătoriile, slavă apelor şi pămînturilor îndepărtate.
(click pe poză pentru a vedea mînzul înaripat, peştele zburător, căţeloiul mîngîios...)
2 comentarii:
Erau vacanţele de vară, cînd rămîneam în Iaşi, interminabile... Mă simţeam pierdut, zile întregi nu întîlneam un om cunoscut... Şi cîte nu ar fi de povestit...
E ciudat cum cauţi cu zilele să fii singur, să fii lăsat în pace, şi apoi deodată te trezeşi aproape înspăimîntat de gol, şi ai vrea să vorbeşti cu cineva. Dar deja ai uitat limba, te bîlbîi, îţi transpiră palmele, nu mai ştii cum se face...
Vacanţele de vară au ceva de balaur cu şapte capete, te aruncă în alte lumi, nu mai ai nici bruma de rădăcini... Nici acasă n-ai sta, nici de dus nu te-ai duce...
Cu excepţia vacanţelor din copilărie. Acelea aduceau bucurie. Acum, bucuria vine de obicei mai tîrziu, cu amintirile pe care poţi să le torni în ce formă doreşti, să faci din ele castele.
Trimiteți un comentariu