Eu cînd scriu nu citesc; asta am spus, fără nici o urmă de reproş. Perioade lungi. Apoi totul se răstoarnă dintr-o dată şi e tocmai de-a-ndoaselea - nu pot scrie poveştile mele cînd le trăiesc, citesc pe-ale altora. Nu poţi să le ai pe toate. Vinovăţia e însă mereu căptuşită în bucurii secrete, pentru care merită să aştepţi.
Îmi arăt căptuşala buzunarului, uneori. Confesiunile rare sînt, cumva, în siguranţă, fiindcă vorbele zboară pe deasupra nepăsării celuilalt, se duc - "a trecut un înger" - ca şi cînd nici n-ar fi fost. Dar chiar ăsta-i secretul, ai spus, a zburat, te-ai uşurat de-un puf, nu s-a consemnat nicăieri...
Cu scrisul e ca şi cu restul ăsta negru de scoică din talpă. Doar cînd dormi nu îl simţi. De cum te ridici în picioare, de cum desenezi prima verticală, se trezeşte, înţeapă, ba chiar supurează dacă îl scarmeni. N-ai cum să mai fii fericit, aşteptînd, aşteptînd să se producă rotirea. Partea bună e că, lucru verificat, totul se răstoarnă periodic. Rege, damă, valet, toţi stăm cu un cap în sus şi unul în jos, iar la rotiri repetate zîmbetul amărui se îndulceşte, cel dulce se amărăşte... Important e să ţii o minimă socoteală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu