Cozi de cometă

De Ziua Franţei, privind la televizor parada, mi-am amintit trei cozi de cometă destrămîndu-se pe cer... Cu 13 ani în urmă, eram la Paris. Mă sprijineam de pervaz, în bucătăria cît o cutie de chibrituri a garsonierei cu dărnicie pusă la dispoziţie de un prieten, pentru vreo două săptămîni. Erau anii aceia în care nu ştiam cum să mă împrietenesc cu singurătatea şi mă simţeam vinovată pentru fiecare minut pe care îl trăiam aşa, sprijinită de geam, aşteptînd ca iubitul meu să se trezească. Iar el nu se mai trezea. Nu se trezea.
Cînd am ajuns pe Champs Elysees, spre orele prînzului, din întreaga paradă am mai prins trei dîre roşu-alb-albastre destrămîndu-se pe cer, ca nişte vîrfuri de cozi de comete, duse deja... Şi mi-a fost, desigur, ruşine să spun că-mi părea rău că n-am mai prins nimic; era o copilărie care oglindea o alta...
Privind în urmă, sigur că nu avioanele nevăzute contează, nici dimineţile lungi şi spăimos-plictisitoare, nici drumul nostru dinspre garsonieră spre centru, în care încăpea condensat întregul timp al multor ani petrecuţi de noi astfel, singuri-împreună. Totul, tot ce părea atît de tîrziu era, de fapt, mult prea devreme.
Dar e bine să nu ajungi mereu acolo unde ai impresia că vrei să ajungi. E de ajuns să stai, să te gîndeşti că trebuie să existe cineva care se trezeşte mai devreme ca tine. Pe cel care te trezeşte să cauţi să îl faci fericit.