Stră-străbunica a fost dansatoare pe sîrmă! Mama mi-o spune cu mîndrie - încearcă astfel să demonstreze că "simţul artistic" vine şi dinspre ramura ei. Cum dansatoare? Se poate dansa pe sîrmă? Dansatoare, mi-o taie mama categoric, era dansatoare pe sîrmă la circ! Şi roşeşte, dar ar putea fi de vină căldura cumplită.
O chema Vroni - prescurtare nemţească de la Veronica. Mama ei, croitoreasă, creştea cinci copii şi-a fost îngrozită să afle ce meserie şi-a ales micuţa Vroni... Dansatoarea pe sîrmă, oiţa neagră a acelor timpuri, e singura de care s-a mai vorbit apoi în familie, mereu cu un ţţţ moralizator. În rest, uitare.
Îmi amintesc abia acum de iepurele acesta sălbatic ieşit din joben în timpul unei cine la Timişoara, acum, pe cînd mă întorc din oraş pe străzi ocolite. Şi eu, eu ce-am moştenit de la dansatoarea pe sîrmă? Să fie ceva inconştienţă? Să fie, mai degrabă, ceva spaime?
Sau refuzul de-a purta haine sclipitoare, sau mersul cu ochii la vîrful pantofilor, sau poate alergia la lumina puternică? Aş rămîne la spaime...
13 comentarii:
Un unchi de-al meu avea cafenea cu doua mese de biliard. De atunci sînt înnebunit de bile de marmora, de fildeş, de sticlă... Dar le întîlnesc din ce în ce mai rar, vai!
Vai, dar ce legătură au bilele cu sîrma?
Au, asta e sigur! Dansatoarea pe sîrmă bea cafea cu bulburuci rotunzi,ehe, ştim noi!
Să mă ierte prea-înţelepţii şoareci meta-fizicieni, însă legătura există chiar în legile fizicii. Orice astfel de şoricel ar putea cu uşurinţă scrie o formulă care să pună în legătură energia potenţială a unei graţioase dansatoare pe sîrmă, cu energia cinetică a unei bile straşnic rostogolite pe postavul verde!
Pam-pam!
@hobbitul:
Legătura dintre mersul pe sîrmă şi rostogolitul bilelor fiind stabilită (sau fiind stabilit că e uşor de stabilit!), aş îndrăzni să întreb unde se întîlnesc, chiar şi rar, bilele?
Eu, una, le-am întîlnit la festivalul medieval, erau cutii cu bile din diferite pietre semipreţioase, trist îmbulzindu-se în cutii de carton, pe o tarabă. Dar mîna nu s-a întins spre niciuna. S-ar fi spulberat farmecul unicatului.
Ultima dată le-am întîlnit chiar în curtea interioară a blocului unde stau in Iaşi. Erau cu zecile, îmi umpleam buzunarele. Mai tîrziu am aflat că lîngă mine, la un subsol, fusese o tipografie de tip vechi, de acolo apăreau! Atunci am făcut shi un test. Umblam cu bilele în geantă şi le dam cunoscuţilor, atent la reacţiile lor: ce spun, cum le iau, ce grimasă fac. Au fost situaţii inimaginabile!!!
Interesant că aţi folosit un singur cuvînt care descrie reacţiile: grimasă! Chiar nimeni nu s-a bucurat de dar?
Îmi imaginez nişte bile mici, metalice, ca acelea de la rulmenţi.
Şi mi-am amintit de E-urile din tablă metalică, ruginite, care sînt răspîndite în jurul şantierelor, pe străzi, de parcă s-ar fi spart alfabetarul unui copil uriaş fix la litera E.
Nu, erau bile de sticlă verde-mată, albastră-mată... Foloseau la nu ştiu ce, cineva mi-a şi explicat de unde sînt... eu credeam că sînt urmărit de bile!!! Am şi scris un poem în proză despre ele: "Bilele lui Julien Ospitalierul" Dar să vorbim şi despre sîrme... La un moment dat găseam foarte multe, erau ca nişte litere ciudate, comunicînd secrete nemaipomenite. Oricum, aveam geanta plina de sirme , de hieroglife bizare. Îmi închipuiam că trebuie neaparat să semnifice un lucru deosebit...
...şi aţi început să le dăruiţi şi pe acestea. Parcă se speriase cineva pe la Romlit!
Dar eu, eu cu atîţia E la picioare, mergeam şi citeam, şi vă daţi seama în cîte feluri, cu cîte intonaţii şi sensuri se poate citi o înşiruire de Eeeeee... E halucinant!
Într-o zi, probabil toamna trecută, departe de orice şantier, am găsit un singur E pe trotuar, între frunze. Cred că l-am şi fotografiat, era frumos aşa, rătăcit.
Am gasit şi eu litera asta de tablă, cu braţele E-ului, toate trei, egale. Dar mai ciudat a fost cînd am descoperit pe cimentul din faţa unui magazin alimentar la care mă duceam zilnic, parca alcătuit din pietricele puse una lînga alta, tot un E, destul de vizibil...
Să fi fost joaca unui copil care-şi aştepta cuminte mama? Sau a unui copil mult mai mare - să-i zicem doamna întîmplare?
Frumos...
Vai, nostim numele ăsta, Vroni!
Şi mie tare mi-a mai plăcut! Am pus-o pe mama să repete: "Vroni" se pronunţă "Froni" - de, e-n germană... ca la "von"...
"Cu V de la Veronica şi apoi Roni, ca pe motanul tău" - aşa a explicat mama!
Trimiteți un comentariu