Am ajuns în Dumbravă, la copacul cu ciupercă semilună şi poiana doar de mine ştiută. Brînduşe abia iţite, cu scufii ţuguiate. Una singură am rupt. Restul au tremurat la poză, laolaltă cu ciupercile şi pînzele de păianjen încărcate de stropi. Picura de peste tot, deşi nu ploua, şi era o blîndeţe în toate... Data viitoare brînduşele vor dansa în valuri, deschise, cu mustăcioare portocalii, se vor ruga să fie culese, aduse acasă.
M-am gândit iar la secretul cu care e impregnat ultimul cuvînt al fiecărei cărţi.
Cam atît, e duminică...
22 de comentarii:
Pozele astea sînnt făcute şi aduse din lumea mea!
Şi din a mea!
Sigur că da, Pitic. Uite, chiar aşa mă gîndeam pe drum, că fac o plimbare piticoată!
Hopa, Şaptecapete! Cu cîte nări se miroase o brînduşă tremurîndă?
Dar ce-i cu sistemul ăsta nou de trimis comentarii?
M-am gîndit că-i pe placul tău fereastra aşa pitică. Rămîne şi cea mare, cu texte, deschisă în acelaşi timp.
Mda, că sub poze tot zero apare!
Vai, şi la comentarii, pe pagina mare, nu se adauga astea noi?
Se învaţă prea-cinstitele voastre capete şi cu asta. Aşa-i în basme.
Daţi cu bagheta magică a lui F5 şi se înnoieşte pagina, ca să nu mai apară zero, dacă-i bai.
Vai, de la brînduşe la F5...
Dacă nu, se poate reveni la formula veche, însă trebuie o abracadabră, ceva...
Am revenit.
Acum e mai uşor de vorbit despre brînduşe!
Aşa mi-au zis şi cîrtiţele.
Pentru siguranţă, am adăugat la final şi-o plasă de păianjen cu boabe de rouă.
Pînzele de paianjen, îndoindu-se sub greutatea sferulelor de rouă, mi-au fascinat adolescenţa, apoi tinereţea, la Dolhasca, unde mă uitam ceasuri întregi la ele, aşteptînd să se rupă. Erau extrem de fine, mă uimea puterea boabelor translucide de a se prinde de ele şi a persista chiar dacă uneori apărea şi paianjenul stăpîn şi cutremura bijuteria aceea gratuită, necomestibilă!
De ce ar fi bijuteriile de rouă mereu, mereu, doar ale trecutului?
Zilele trecute, m-am apropiat încet de o pisică roşcovană, dormea rotunjită sub nişte frunze late. De aproape, ce văd: spinarea îi era păzită de-o pînză de păianjen perfectă, uriaşă, trasată din linii drepte ca muchiile de diamant. În centru, ameninţător, însuşi tata-păianjen. Nu deranjaţi pisica!
Ce i-ar lipsi prezentului?
Să purtăm pînze de paiainjen în păr!!!
Cercei de rouă la urechi!
Salutare gazdei şi postatorilor.
Nu a trecut mult timp de când am ajuns aici, că am şi observat ceva : este un blog cu personalitate. Vorbesc de o personalitate propriu-zisă, de o existenţă care se hrăneşte desigur din fantezia celor care-i aduc imagini şi cuvinte, dar care are totuşi propriile gânduri, propriile trăiri, un ritm propriu de creştere, independent de voinţa creatorilor şi adeseori ocultat percepţiei acestora. Cu ceva vreme în urmă, lumea era preocupată de legăturile ce ar putea exista între o bilă şi o sârmă. Or iată, blogul însuşi, cu înţelepciunea sa autonomă, oferă acum un răspuns strălucit prin imaginea delicată a boabelor de rouă prinse pe firele pânzei de păianjen.
Mulţumesc frumos, cărăbuş. Aş vrea însă să cred că voinţa creatorului contează enorm - nu e ea sufletul blogului? - chiar dacă e uneori doar ca o bătaie de aripă de fluture.
Că de n-ar fi, nimic nu s-ar povesti!
Cam serios cărăbuşul ăsta!
Şocîţeii trebuie luaţi în serios! Şi voinţa, şi imaginaţia lor.
Dacă Şocîţel nu e, nimic nu e!
Adevărul e că a vrut să ne spună ceva frumos. Dar nu prea e aşa; fără stăpîn şi Şocîţei-oaspeţi, blogul n-ar mai exista. Nu există "blogul însuşi", blogul sîntem noi şi joaca noastră.
Nici o orchestră nu cîntă fără dirijor.
şocîţel : ai dreptate, dar mă tratez deja cu infuzii de codiţa-şoricelului :)
vera: frumoasă joacă... uneori, chiar tulburător de frumoasă!
Mulţumim, aşa ne-am gîndit şi noi, şi prin urmare am... dar nu, n-o să zic nimic deocamdată. Sau să zic? Nu, nu zic. Suspans!
Mă gîndeam că fiecare blog are chipul şi asemănarea creatorului său. E ceva foarte normal.
Al meu e pitit după copaci, dar se bucură cînd e descoperit după căutări metodice. Şocîţeii ştiu asta cel mai bine, de asta blogul îi îndrăgeşte.
Trimiteți un comentariu