Imi doresc...

Dacă ar fi să fac o listă cu ce îmi doresc să primesc în dar, aş trece pe primul loc - într-o ordine de moment, care ţine seama întîi de cît de realizabilă şi măruntă e dorinţa, şi-apoi de cît de al naibii de greu mi-e, totuşi, să găsesc obiectul ăsta - aş trece pe primul loc, deci, un suport din acela de ţinut cartea deschisă, aproape verticală (de fapt, într-un anumit unghi), ca un fel de planşetă, cu clamă de prins paginile, să stea aşa neclinită şi cu indicatorul la paragraful dorit, să nu mi se mai închidă în faţă şi nici să nu-mi mai sucesc gîtul şi mîinile.
Fiindcă în perioada asta cărţile mele încremenesc precum fluturii în insectar şi se mişcă numai la comanda mea fermă.
Am văzut cîndva, undeva, nu mi-am luat, şi apoi n-am mai întîlnit în nici o librărie. Am doar o clamă de lemn, cu bărcuţă în vîrf; cînd a văzut-o şi a aflat cît a costat, mama a exclamat: "dar puteai să pui şi o clamă de rufe!"

Apoi, mergînd spre lucruri mai greu de obţinut, mi-aş dori ochi mai sănătoşi. Fiindcă ochelari mai buni am deja. Şi îi iubesc.

Iar apoi mi-aş dori să nu-mi mai spun niciodată că ori de cîte ori ne dezamăgesc apropiaţii, ne mai rămîn străinii pentru vreo vorbă bună.
În "Disperare", Hermann al lui Nabokov pleacă dimineaţa de acasă, spre săvîrşirea crimei. Nu-şi sărută soţia pe buze (n-o face niciodată), însă îi tresare inima de bucurie la zîmbetul cald al angajaţilor de la garaj. Angajaţi care mai tîrziu, la anchetă, vor avea grijă să toarne tot, de la modelul maşinii, pînă la seria motorului.
Dar nu sînt eu monstruoasă ca Hermann, oricîtă posibilă bunătate mi-aş imagina din partea străinilor. Nu mizez pe ea, o văd doar ca pe-o rezervă iluzorie, aşa, un fel de rezervor aşezat departe, pe un deal pe care oricum n-ai chef să urci. Dar poţi să te uiţi în zare, să îţi imaginezi, mai ales în clipele cînd eşti pus la zid şi se trage. Asta e ultima, e cea mai grea. De asta-i şi cam confuză.