21 aprilie 2012

Cuibul este gol

Cuibul este gol. Atît aş fi vrut să spun. Şi să ataşez o unică imagine, cea de ieri, cu puiul fîlfîind pe creangă, în urma mamei, chiar în locul de unde ea pleca după fiecare masă, parcă îndemnîndu-i: Aşa, aşa se face. Puiul fîlfîind şi surprins deodată că, iată, se înalţă, oh, şi temător strîngîndu-şi aripile pe lîngă corp şi apucînd bine creanga cu ghearele firave, şi lipa-lipa din nou în cuib. Dar este o poveste atît de lungă de fapt între o zi şi alta, între fluturare şi cuibul gol. Şi mi-am dat seama că ceea ce mă emoţionează, ceea ce m-a emoţionat în toate aceste zile, a fost derularea atît de iute a întîmplărilor, curgerea atît de rapidă a timpului, demonstraţia în carne vie că timpul nostru şi-al păsărilor curge atît de diferit. Iar dacă ne întristăm cînd spunem că doar patru sau cinci sau şapte ani trăieşte o vieţuitoare sau alta, trebuie întotdeauna să ne gîndim că anul lor nu e al nostru, că timpii noştri, în mod cert, curg diferit, sînt două căi paralele, doar întîmplător vizibile deodată, în acelaşi loc.
Puii s-au ivit din ouă pe 31 martie, 1 aprilie, la o diferenţă de o zi, aşa cum fuseseră şi depuse ouăle. Mai departe totul a decurs ca la carte, ceas, zi după zi, întocmai cum citisem. Primele zece zile acoperiţi de părinţi. Între zilele 15-19, exerciţii de fluturare. În a douăzecea zi, ieri, cum să nu aştept despărţirea de cuib, cînd totul se arătase întocmai cum e scris? Seara am observat cuibul gol. Un gol în cuib şi unul în stomac. Cu greu am zărit unul dintre pui ascuns între crengi, într-un loc mai îndepărtat. Puiul cel mare dispăruse. Aş fi vrut să îl văd zburînd, aş fi vrut să îl văd încotro apucă, să fie în sus. Am dormit amar. M-am gîndit la singurătatea puiului rămas, la prima lui noapte aşa, un fel de intrare în viaţa care nu înseamnă de fapt decît singurătate şi iarăşi singurătate.
Azi dimineaţa, puiul cel mic, singur. N-a mai aşteptat pînă seara. Pe loc mi-a oferit ceea ce îmi doream să văd. S-a dus în vîrful crengii folosite de mamă, s-a înălţat, de data asta fără uimire, şi a făcut o roată mică, a poposit în altă creangă a bradului. Două secunde - dar cît o fi asta pentru el? - şi a pornit într-un zbor înalt, superb, pînă în tei. Iar apoi l-am pierdut.
Am aşezat şi ultimele poze în computer, am închis folderul Cuib, am pregătit un CD nou. Sînt şi cîteva filmuleţe - masa, puii cît un pumnişor de bebeluş, puf galben, urechi vizibile, primele fluturări de aripi, lecţiile mamei. Tocmai mă pregăteam să închid tot. Şi atunci, ceva agitaţie afară.
Ambele păsări adulte, părinţii, venind la cuib. Au cercetat un pic, au stat la poză cum n-au stat niciodată, semeţe, curate, atente, apoi au cîntat şi-au plecat. Iar apoi, de peste bloc, au apărut puii. Pe rînd, poposind fiecare în cîte un tei, apoi reunindu-se în cel din mijloc. Un epilog verde.
Iar cînd credeam că şi epilogul s-a încheiat, din nou o agitaţie, de data asta serioasă. Am privit pe fereastră. Am văzut două ciori grive, fiecare gonite de unul dintre guguştiucii adulţi, deodata transformaţi în săgeţi mortale. O apărare-atac de o neaşteptată forţă. Guguştiucii goneau ciorile! Apoi au poposit în tei alături de pui. Ciorile au continuat bătălia, de data asta cu porumbeii, mulţi, de deasupra blocului din faţă. N-au trecut două minute, şi una din ciori a zburat înapoi, purtînd în cioc un ghem cît pumnul din care zbura puf.
Este o lume crudă, oribil de crudă.
Guguştiucul este o pasăre sălbatică, este cu totul altceva decît porumbelul. Guguştiucul e al copacilor, porumbelul al podurilor şi al betoanelor. Sălbaticul a luptat.
Şi iată ce n-am vrut să spun din prima zi. Citisem că mortalitatea puilor de guguştiuc este de 50-70%. Un procent cumplit.
I-am ţinut în palma minţii mele în toată luna asta. Fotografiindu-i m-am rugat în felul meu pentru ei, am vrut ca sufletul meu de om mare şi nătîng, fără aripi, să le fie măcar aşa alături, să îi ajute cumva. Nu ştiu cît a contat, poate deloc.
Cînd scriu, în tei văd patru păsări. Două sînt doar o idee mai mici. La revedere.



10 comentarii:

ioana spunea...

- a contat pt ei gindul tau tremurat, sigur a contat!

Veronica spunea...

Aşa cred şi eu. Cred în palma minţii. Oricum, atît am putut face. Un fel de nimic.
Mulţumesc, Ioana.

ioana spunea...

- gindul asta, care-mi urmareste si mie copiii, de departe, socot ca-i esential;
- nu prea stiu bine daca pt mine sau pt ei.. sau pt lumea care se-nvirte..
- la scara mica, mica, mititica, e ca in povestea aceea in care pamintul nostru albastru continua sa existe si Dumnezeu inca nu s-a hotarit sa ne faca praf si pulbere asa cum am merita numai datorita pusticilor risipiti prin pustietati care se roaga pt noi;
- atita timp cit o sa existe in miez de noapte rugaciunea unui singur sfintisor curat si bun, o sa fie bine si soarele o sa rasara iar;
- noapte buna, asadar, pui si parinti si privitori de zboruri si pitulani...noapte buna...

Anonim spunea...

nu doar că a contat dar ei ştiau cât o să conteze de când şi-au ales locul de cuib!

Veronica spunea...

Ioana, ora 25,
Habar n-aveam că o să mă afecteze atît de mult finalul acestui... ce-o fi fost? fotoreportaj.
Dar cînd biroul ţi-e în casă, cînd drumul de acasă la serviciu e din patul dintr-o cameră la biroul din cealaltă, cînd trăieşti doar în cartea de tradus zi după zi, şi cînd singura ieşire în lume e prin fereastră, şi deodată ai lîngă tine o familie, un cuib, uite că m-a afectat. Ca pe doctorul fără experienţă care nu-şi poată păstra sîngele rece. O tăntăloacă, bine am mai încasat-o, a fost o zi urîtă ieri şi n-au decît să rîdă cîţi or vrea. Dar astăzi, senină şi liniştită mă uitam la cuibul gol, încercam să simt mai bine gustul cafelei şi pe-al meu, cînd... N-o să mă lungesc: păsările s-au întors la cuib, cîntă, desfăşoară un ritual deja cunoscut. Din cîte văd, se pregătesc iarăşi să depună ouă. Apropo de alegeri, apropo de rugăciuni.
P.S.: Tot cu amigdalita, mută, de asta-s kilometrică în scris. :)

ioana spunea...

- Ce mult ma bucur!
- ti-am zis ca o sa fie si al doilea rind de pui! ce fericire!

(in ceea ce am scris mai devreme am mincat o litera- "pustnicilor" ... in fine...)

Duminica insorita, asadar!

Veronica spunea...

Da, asa citisem si eu, ca fac citeva serii de pui pe an, incepind din primavara. Dar nu stiam daca revin in acelasi cuib, daca le-a convenit... In fine, pe urmatorii o sa ii tin departe de Can-Can si Click!
Duminica frumoasa!

Anonim spunea...

când mă gândesc că şi pe aceştia i-ai fi putut ţine departe de ziare, mă întristez şi mă bucur şi mai şi. mă gândisem, de fapt la asta, înainte să spui de planurile pentru generaţia următoare.
ce bine de mine, că la fereastra mea apare această fereastră din când în când!

Veronica spunea...

Uite-aşa trăim, din fereastră în fereastră în fereastră în fereastră.

Veronica spunea...

Mare secret mare, în subsol, la comentare:
Şi-au reconstruit cuibul încă din ziua următoare, au ţesut din crenguţe noi peste cel vechi, deja tasat.
Azi a apărut un ou!
Deci, fix o săptămînă a stat cuibul gol.
Puii ceilalţi, măricei, au stat prin tei cîteva zile, de-acum nu-i mai văd. Sînt mari. Misiune încheiată.