2 noiembrie 2012

Fragment

Am descoperit sticla de vişinată de la mama, am turnat cît am turnat pe fundul unui pahar de apă şi-acum am poftă să postez un fragment. Dar ce fragment să postez eu dintr-o carte, dintr-o cărticică, dintr-un cărticic, cică-cică-cărticică? Căci nu e, oare, cartea întreagă cît un fragment?
Mi-e dragă animăluţa asta cum ţi-e dragă pieliţa de la unghie care e parte din tine între viaţă şi moarte. Că, dacă îţi cade, nu doare, nu ştii. Că, dacă o rupi, curge sînge şi nu se mai opreşte.
Nu postăm.
Vorbim.
Ce ani de coşmar au mai fost. De unde atîta acuma deodată?
Se învîrteau hore nebune şi vesele dincolo de ferestre, mă simţeam strivită, strivită, mi-era silă de mine, de bolile mele, de oboselile mele, unii scriu de tumori, alţii le trăiesc, unii scriu de cărţi, alţii le trăiesc, o silă profundă de toată neputinţa mea, de nepriceperea mea, de parcă toţi ar şti cum se face, cum se trăieşte, doar eu am uitat, au fost anii aceia în care mă duceam în plimbări pe lîngă gară, şi mă uitam la luminile roşii şi mă îndemnam ca pe-o vită pe dealuri, hai, hai, hai că mai poţi, ce-ar fi să mai rezişti, să vezi dacă?
(E o binecuvîntare că blogurile trăiesc tot mai în umbră, aşa e normal, să mai poţi să şi strigi fără să se audă, dar să speri să-ţi rămînă cumva, ca o vînătaie din dragoste.)
Au fost ani de coşmar şi nu înţeleg cum, unde am mai strecurat ce-am strecurat, fiindcă tot ce vine acum exact de acolo se trage, din chin şi din disperare, şi cum de-a încolţit atîta bine din atîta rău, sună banal, totuşi cum?
Banal.

Chestia asta chiar doare. Ah. Banală cum se sună.
Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi.
Ele strălucesc atît de puternic, încît ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.
Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi cîteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


Aşa că am postat şi fragment. Şi nu e copiat, e bătut literă cu literă, să se simtă. Noapte bună.

2 comentarii:

aleph spunea...

mă faci să cred în lucruri bune care se permanentizează, vera, nu doar în accidente pe care le vânez zilnic sau în proprii regizări chinuite ale unor minute de fericire cocoşată.
aşadar bună dimineaţa! poate nu e o oră potrivită, dar am să scot şi eu vişinata de la mama (sper că toată lumea are aşa ceva), şi am să beau cu gândul la tine :)

Veronica spunea...

Ha, ha, ha. Hai noroc, Ana!

Nu uita, ai o treabă de făcut. Şi n-o să fie un accident, o să fie un drum.