O cronică, o veste, o poveste

Mihail Vakulovski scrie în Timpul o cronică la Roşu, roşu, catifea pentru care îi mulţumesc.
Revista poate fi citită în pdf aici.

Profit de moment ca să strecor o veste: cel mai drag personaj din Roşu... s-a mutat într-o piesă de teatru. Încă sînt trase perdelele şi nu ne putem uita în noua lui casă de cuvinte - ce plăcere să i-o tencuiesc! - dar el e bine instalat, cu arcuşul în mînă, aşteptînd zorii.

Iar cartea la care traduc de vreo lună, cu paşi mici şi cu extaz la fiecare paragraf, e cel mai frumos dar care mi se putea face. Îmi pare nespus de bine că aproape mi l-am luat singură din vitrină. De fapt, i l-am arătat cu degetul unui om bun care s-a milostivit de mine şi mi l-a dăruit. O să ţină mult...

A apărut şi Floribunda, o antologie de proză scurtă cu unsprezece povestiri selectate de mine. Printre ele, povestirile care dau titlurile volumelor, Adeb, Orchestra portocalie şi Roşu, roşu, catifea.

Mi-au încolţit narcisele.



(Foto: Sub Arini, cuib - V.D.N.)

"Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână”

Am ales cîteva fragmente din Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt, volum în curs de apariţie la Editura Polirom. O carte pe care am tradus-o recent şi care, inutil să mai spun, mi-a plăcut enorm. O istorie de familie care înglobează în ţesătura ei deasă poveştile întretăiate ale unor personaje fermecătoare, din generaţii diferite, narator fiind un bărbat, psihiatrul Erik Davidsen. Mai multe, la timpul potrivit.


Mi-a zâmbit şi ea, dar apoi s-a ridicat, pur şi simplu punând capăt interviului. Gestul brusc mi-a provocat o dorinţă subită de a îi afla povestea, de a şti totul despre această femeie, despre fetiţa ei de cinci ani şi despre misteriosul tată pe care fiica îl pusese într-o cutie.
Înainte să iasă pe uşă, am zis:
— Vă rog să îmi spuneţi dacă vă trebuie ceva sau dacă pot să fac ceva înainte de-a vă muta aici.
Le-am privit coborând scările, m-am întors pe coridor şi m-am auzit zicând „Sunt atât de singur”. M-a zguduit, fiindcă această propoziţie devenise un tic verbal involuntar. Rareori îmi dădeam seama că o spuneam sau poate că nici nu înţelegeam că rosteam cuvintele cu voce tare. Începusem să experimentez această incantaţie nedorită încă de pe când eram căsătorit, bălmăjind-o înainte de culcare, în baie, sau chiar şi la băcănie, dar în ultimul an se accentuase. Tatăl meu făcea asta cu numele mamei mele. Când stătea singur într-un fotoliu, înainte să aţipească, şi mai apoi, în camera lui de la azil, rostea Marit iarăşi şi iarăşi. Uneori o făcea şi când ea se afla suficient de aproape încât să-l audă. Dacă îi răspundea la chemare, el părea să nu ştie că vorbise. Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este în acelaşi timp şi înăuntru şi afară, iar uneori se întâmplă să nu observăm că pragul a fost trecut.

*

Doamne, ce dor mi-e de el. Doamne, ce mai ştia să scrie. Surprindea lumile subterane în poveştile lui – acele regiuni zbuciumate şi ascunse ale umanităţii, exprimate într-un limbaj pe care îl înţelegem cu toţii. Dar Inga avea dreptate. Chiar devenise tot mai trist şi se chinuia cu somnul. Îmi amintesc că o dată i-am făcut o sugestie discretă, cum că psihoterapia sau o şedinţă de psihanaliză ar fi o aventură pentru el, şi că dacă asta părea imposibil, un antidepresiv i-ar putea înălţa moralul căzut, dar ar trebui să se lase de băutură. Max se lipise de mine şi mă apucase de braţ: „Erik”, a zis, „ştiu că ai intenţii bune, dar eu am o înclinaţie spre autodistrugere, în cazul în care n-ai observat, ceea ce mă îndoiesc profund, de vreme ce trăieşti din asta, dar oamenii ca mine nu se duc să-şi găsească salvarea. Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână.”

*

— Trebuie să mă duc la baie, a zis Sonia, apoi s-a ridicat şi a plecat de la masă.
Limbajul este adesea ceva superficial, m-am gândit, un firicel subţire de informaţii auzite şi goale de orice conţinut, dar atunci când suntem împovăraţi de emoţie, poate fi infernal de greu să vorbeşti. Nu vrem să lăsăm să ne iasă cuvintele, fiindcă atunci ele vor aparţine şi altor oameni, iar acesta e un risc la care nu vrem să ne supunem.

*

— Îmi lipsesc pacienţii. E greu de descris, dar când oamenii au nişte nevoi disperate, cade o cortină. Acea poză care e parte a lumii obişnuite dispare, acea falsitate a lui Ce-mai-faci?-Bine-mersi.
M-am oprit.
— Pacienţii pot fi guralivi, muţi sau chiar violenţi, dar există în ei o anumită urgenţă existenţială care e revigorantă. Te simţi aproape de purul adevăr a ceea ce înseamnă fiinţa umană.
— Fără ipocrizie, cum ar fi zis tata.
— Exact, fără ipocrizie.

*

Ştiu că adesea ceea ce se spune este mai puţin important decât tonul vocii cu care sunt spuse cuvintele. Există o muzică a dialogului, armonii misterioase şi disonanţe care vibrează în corp ca un diapazon.

(trad. V.D.N.)

- text publicat şi pe blogul de pe adevărul.ro, din motive duminicale -


Alte fragmente, în Suplimentul de cultură, aici.

"Readable, indeed!"

Întîi m-au enervat, apoi au început să mă amuze tot mai tare acei critici care, vrînd să facă un compliment unei traduceri, îi aplică ştampila subţirică a lui "sună foarte bine", sau natural, sau firesc, cînd singurul lucru care contează în aprecierea unei traduceri este scriitura originală. Un mare autor - mi-am mărturisit părerea în două prilejuri publice astă-toamnă, poate cam pătimaş, mă gîndeam, dar provocată chiar de asemenea laude pe care nu pot decît să le resping, căutînd să evit aerul unui şoarece neînţeles... - un mare autor, aşadar, are întotdeauna un ceva nefiresc, iar bătălia e să păstrezi acele creste ale limbajului, în care poate te tai, acea stranietate specifică. Traducerea unui mare autor nu curge niciodată, e un drum cu hopuri, şi aceste hopuri trebuie transpuse în altă limbă păstrându-şi amplitudinea, şi nicidecum nivelate în platitudini de-ale limbii în care traduci, ca să "sune bine", ca să sune firesc. Nefirescul defineşte marii autori.

Am ajuns astăzi pe o pajişte fericită, citind Evghenii Oneghin al lui Puşkin şi dînd fuga şi la versiunea lipsită de rime şi extrem de fidelă a lui Nabokov. Aici am dat în Cuvîntul înainte de paragraful de mai jos, pe care cine m-ar fi auzit astă-toamnă ar fi jurat că îl preiau în pătimaşele-mi intervenţii. Însă nu îl citisem.
Cu Nabokov am pornit la drum cîndva, din dragoste oarbă, şi la el mă întorc, plecăciune pînă la pămînt, cu un buchet de violete în mîini.

I have always been amused by the stereotyped compliment that a reviewer pays the author of a "new translation". He says: "It reads smoothly". In other words, the hack who has never read the original, and does not know its language, praises an imitation as readable because easy platitudes have replaced in it the intricacies of which he is unaware. "Readable, indeed!"

Vladimir Nabokov, 1963,
Cuvînt înainte la
Eugene Onegin, A Novel in Verse, translated by Vladimir Nabokov.

***


Evghenii Oneghin
Cap. I, LVI

Iubire, sat, câmpii senine
Şi flori şi lene! Toate-mi plac!
Între Oneghin şi-ntre mine,
Vedeţi, deosebire fac:
Ca cititorul rău de gură,
Sau vreun patron de editură,
Vreo calomnie ticluind,
Figura mea aici ghicind,
Să nu proclame sus şi tare
C-am mîzgălit al meu portret,
Ca Byron, falnicul poet -
De parcă nu am fi în stare
Să scrim de alţii-n vers vioi,
Ci numai despre noi şi noi.

(trad. George Lesnea)



Flowers, love, the country, idleness,
ye fields! my soul is vowed to you.
I'm always glad to mark a difference
between Oneghin and myself,
lest an ironic reader
or else some publisher
of complicated calomny,
collating here my traits,
repeat thereafter shamelessly
that I have scrawled my portrait
like Byron, the poet of pride
- as if for us it were no longer posssible
to write long poems about anything
than just about ourselves!

(trad. Vladimir Nabokov)

"Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei"

O carte la care ţin enorm, despre care am scris de cîteva ori, m-a făcut să mă dau noaptea trecută jos din pat fiindcă îmi veneau în gînd rînduri, rînduri. Am luat-o din raft cu ochii închişi, am pus-o pe birou pentru azi. Se face tot mai tîrziu, Roman sub formă de scrisori, de Antonio Tabucchi.
Două poveşti-scrisori sînt favoritele mele, Ochii mei limpezi, părul meu ca mierea şi Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez, şi cartea s-a deschis singură la ele, şi o pagină s-a desprins ca o frunză.
Dar surpriza cea mare a venit la sfîrşit. Să crezi că ştii totul despre o carte, să fie cartea ta, iar la final să dai de un Post-scriptum de care ai zice nu că ai uitat tu complet, ci că s-a scris între timp, într-un mod misterios.

Cartea poartă autograful primit de la Tabucchi în primăvara lui 2008, la Sibiu, puţin înainte de plimbarea prin centrul oraşului cu cei de la editură şi cei doi autori prieteni care lansaseră cărţi împreună, Antonio Tabucchi şi Norman Manea. Multe amintiri din după-amiaza densă vor rămîne să însoţească volumul: nu doar plimbarea în sine, într-un grup de vreo opt, dar lentoarea, un soi de sfioşenie în toate, din cea confortabilă, bună. Tot atunci îi vedeam pentru prima oară pe nişte oameni cu care aveam să colaborez în anii următori. Îmi amintesc că atunci l-am văzut pentru prima oară pe B.A.S., m-am mirat cît este de tînăr, şi mi-a fost ruşine să-i spun că eu sînt nebuna care i-a trimis din senin o traducere, cu cîteva luni în urmă - "Bună ziua, Sînt Nimeni şi vă deranjez fiindcă am tradus un roman din Nabokov, oare o să vă trebuiască? Dacă nu, nu-i nimic." - şi n-am zis nimic, şi ne-am plimbat aşa, pe muteşte şi pe zîmbeşte, îmi amintesc un soi de fericire, nu zic vorbă mare, a fost o zi fericită.

Post-scriptum-ul miraculos, ca să revin la cartea în care-s ascunse toate astea, întins pe şase pagini, conţine explicaţiile autorului, cu detalii aşa de concrete, cum şi cînd a început să scrie romanul, cum s-au iţit unele scrisori, ce le-a inspirat pe fiecare, unde s-au născut, la ce fereastră, privind înspre ce, cu ce muzică-n gînd - "ici şi colo, uneori auzite, uneori imaginate".
Cînd dau la finalul unei cărţi de o mărturie a autorului, cînd vocea personajelor tace şi în golul acela poţi să auzi chiar autorul, ca într-o discuţie între patru ochi la cafea, ei, de fiecare dată în astfel de cazuri simt că am tras lozul cel mare şi îmi vine să chiui de bucurie. Doar că acum, reîntîlnindu-l în acest fel pe Tabucchi, mort anul trecut, n-am chiuit.
Această confesiune despre facerea cărţii se încheie aşa:
"Căci mi se pare drept - era şi timpul! - să facem ca personajele noastre să tacă, după răbdarea de a fi ascultat tînguitoarele lor poveşti. E un mod de a spune că timpul acordat a expirat şi să nu mai vină să ne deranjeze cu prezenţa lor. Gata, gata."

*

Pasaj din Post-scriptum:

"...ba mai mult, scrisoarea este cea mai onestă minciună, deoarece ne amăgeşte cu iluzia că depăşim distanţa faţă de persoana îndepărtată. Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei, darmite cînd sînt, într-adevăr, departe!
Uneori se poate întîmpla să ne scriem nouă înşine. Şi nu vorbesc despre ficţiuni, adesea sublime, de care au fost în stare anumiţi scriitori din trecut: mă gîndesc la scrisori adevărate, cu o mulţime de ştampile şi timbre. Uneori s-a întîmplat să li se scrie pînă şi morţilor."

2012 - Best & Worst

Pornim de la caraghioslîcul unei false cronologii.
Una peste alta, la redeschiderea contului de Facebook constat că în 2012, în mare, cam şapte luni a stat închis - cîteva luni la începutul anului, cînd chiar nu mai era loc de nimic, una în miez, una la final, plus zone pe sărite - şi numai cinci luni a fost deschis, că activ nu se prea poate numi niciodată. Cu un an în urmă, raportul fusese cam de şase la şase luni. La mai puţin!

Mai constat, şi e logic să fie aşa, că pe măsură ce singurătatea reală, din viaţa de zi cu zi, era mai apăsată, mult dincolo de acel prag care reţine frumuseţea, am întors spatele "socializării" virtuale. E frecţie la piciorul de lemn, cînd ai nevoie de lucruri palpabile. E un şotron pe care-l pot juca doar nepăsătorii. Spart de seminţe cînd crăpi de foame.
În plus, e moartea lucrului întins şi a scrisului. Risipa nu e atît de timp, cît de focus. Golul, cînd există, nu trebuie umplut. Doar în gol vine scrisul, dacă e să vină, doar în gol se rostogoleşte ideea. Cînd nu scrii, stai. Statul e cel mai important lucru din lume, ca să citez dintr-un personaj cu patru picioare.
În plus, n-am ce face, "socializare" îmi sună a "socialism", iar "comunicare" îmi sună a birou de presă.

M-am pomenit zilele trecute mergînd încet în urma a două femei care se ţineau de braţ şi-şi povesteau ceva cu totul inofensiv şi, înfrîngîndu-mi dorinţa de a le depăşi cu pas iute, am tot mers aşa în urma lor, ca un cîine, ca o umbră, atentă la gheaţă, ascultîndu-le, inofensivă şi eu, şi bucurîndu-mă de tonul lor intim, de şuşoteala prietenească, de strînsoarea din braţ, furînd ceva din toate acestea, pînă cînd mi-am dat seama ce fac.

Ce caut pe Facebook, cînd caut? Dincolo de faptul că, dacă sînt acolo, înseamnă că nu fac nimic. Informaţii pure şi fotografii autentice.
Mi-a plăcut, azi dimineaţă, imaginea unei viţeluşe abia fătate, din grajdul unui om necunoscut. Dar ca să ajungi la pozele astea şi la orice fel de informaţie aşijderea, trebuie să navighezi printre atîtea imagini care-s nimic altceva decît noile carpete cu Răpirea din Serai. Noii cerbi adăpîndu-se în izvoare din firişoare de pluş viu colorat, şi aici, şi la vecin, şi la vecinul vecinului, şi la vecinul vecinului vecinului. Şi postări care-s de prea multe ori gînd avortat, gest neterminat.
Vreau lucru abia fătat, aburind a viaţă reală. Lucru încheiat, gata făcut, rostogolit, şi personal, şi bun de anunţat, rotunjit.
Vreau lucru abia fătat, cald, autentic, unic, complet, cu toate degetele frumos crescute la mîini şi la picioare.
În rest, o risipă enormă. Timpul. Focusul. Ţi se rupe sufletul. Închizi şi vezi de viaţă.

Pe de altă parte, deloc de mirare, în 2012 am postat mai mult ca oricînd pe blog. E logic, fiindcă aici e cotlon personal, ţin la caracterul de jurnal al blogului.
A fost un an ca nici un altul, best & worst, am muncit pe brînci fără să văd om în ochi uneori cu săptămînile - nici un merit, nici o vină, doar întîmplarea şi nevoia -, am pufnit amar şi mut cînd îi auzeam decretînd pe cîte unii, picior peste picior, că "pentru mine, literatura se confundă cu viaţa", iar locul ăsta mi-a fost şi îmi este supapa emoţională, un loc în care vocea interioară, cîtă şi cum mai era, uneori halită de vie, s-a tradus pe ici, pe colo, în postări de blog. Uneori poate prea intime. Dar am convingerea că aici există şi o plasă de ţînţari la intrare, şi una de siguranţă sub mine.
Aici nu e ca dincolo, unde orice aş pune am senzaţia că, întocmai ca într-un coşmar recurent, mă pomenesc mergînd la şcoală în cămăşuţa subţire de noapte, cu toţi ochii pe mine. În coşmar, mai apare deodată şi o pernă în ghiozdan, uriaşă, imposibil de înghesuit la loc, oricît aş strînge cureluşele.

Altfel, deşi cu atîta izolare, acesta a fost şi anul cu cele mai multe ieşiri, majoritatea în Bucureşti şi în a doua parte a anului, cînd se mai duseseră greutăţile: mai întîi Gala Bun de Tipar, apoi CDPL Fest, seara Nabokov de la USR, seara cu griş de la Librăria Bastilia, festivalul filmelor de Cannes la Bucureşti unde am lansat o carte, cele două tîrguri de carte din vară şi toamnă, nici eu nu mai ştiu ce, şi rezidenţa în Serbia. Şase volume publicate, cuprinzînd opt cărţi, ceea ce sună SF şi obraznic, dar nimic nu a fost grăbit, totul a fost doar bătucit, timp bătucit, expandat în fiecare fibră.

Best. Cel mai frumos moment al anului rămîne pentru mine acela în care, într-o seară, pe sub felinarele care împrăştiau o lumină verde, filtrată de frunzele de toamnă tîrzie ale unui platan, într-o curbă de pe o străduţă mică din centrul Bucureştiului, mergeam spre casă şi am gîndit, şi am simţit, ca o străfulgerare, chiar cuvîntul acesta, acasă. Şi am ştiut, înaintînd lent, gîtuită de emoţie, că o să devină amintire clipa aceea, senzaţia aceea, cu lumina verde, cu cotul strîns al străzii, cu trunchiul nefiresc de alb al copacului împietrit, ca o carne cuminte, reală, în care să se cuibărească o stare. Şi aşa a şi fost.

Worst. Despre worst, numai de bine.

"Mai mereu torc, mai mereu tac"

Era o astfel de zi.
O zi de zăcut, de plimbat de la masă la pat, de la pat la fereastră.

Spre seară, citesc cu mare plăcere interviul dat de Bogdan-Alexandru Stănescu în Bookaholic:

"Nu, nu cred într-o criză a poeziei, mai ales în România. Nu cred în poezia occidentală ieşită din laboratoarele de creative writing pentru că rezultatele seamănă cumplit între ele. Ce a început însă să mă scoată din pepeni este poezia construită exclusiv în jurul eului, fără nimic altceva dedesubt, alături sau în plan superior."
şi
"Din când în când scriu proză. O fac din aceleaşi motive pentru care scriu poezie: pentru a-mi aminti şi pentru a pune mâna pe fragmente din mine care altfel s-ar pierde într-o memorie destul de firavă. Dar, mai mult decât atât, scriu pentru a înţelege: mor să înţeleg de ce s-a întâmplat tot ce mi s-a întâmplat şi pentru a pune mâna pe nişte mici miracole, momente de magie (numite coincidențe în viaţa de zi cu zi) care mi-au schimbat viaţa de pe o zi pe alta."
Interviul integral, aici.

Şi o poezie din Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, carte citită cu sufletul la gură astă toamnă, cu sentimente amestecate: era aşa cum mă aşteptam şi, astfel, era mult mai mult decît m-aş fi putut aştepta.
Alegerea zilei:


Confortabil

M-am aşezat confortabil în coşul pisicii
Cît confort acolo, cu pernuţe,
chinuind un şoricel în gheruţe,
Meditînd la destinul rădăcinii de păstîrnac,
atent la clocotul molcom al oalei de ciorbă
Ciulesc urechile la pas de gîndac,
Frec între dinţi frunze de morcov,
Mai mereu torc, mai mereu tac
Pe sub uşă, ca o harpă celestă,
şuieră vîntul, adie izul de mentă.

Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte

S-a tot vorbit, de la o vreme încoace, de soarta grea a prozei scurte. "Producţia" - la ceasul recoltei, cînd trece treierătoarea peste cărţile anului - e slabă, se zice. De fapt, apar destule cărţi, mai mult sau mai puţin vizibile, însă de scris sînt convinsă că se scrie mult mai mult, mult şi bine.
Dificultatea cea mare cade în cîrca autorului - e foarte greu să publici o carte de povestiri, schiţe, nuvele. E foarte greu să te mai mobilizezi cînd un editor îţi refuză cartea fără ca măcar să îţi ceară manuscrisul. Proză scurtă? Povestiri? Nu, mulţumesc. Nu se vinde. Nu avem în planul editurii decît un volum de proză scurtă pe an, iar noi am publicat deja două.

Acum doi ani, la Festivalul de proză scurtă Kikinda Short, din Serbia, au fost nişte dezbateri pe tema asta. Problema, bineînţeles, nu e una românească. O au şi sîrbii, o au şi britanicii, o au toţi. Erau acolo, la dezbateri, şi un editor de la prestigioasa editură Faber and Faber, şi un agent literar care cunoştea bine piaţa internaţională. Oameni care se zbat pentru povestiri. Dar, după poezie şi teatru, ni se explica, proza scurtă este prima care cade la coşul de gunoi al editorilor fără ca măcar manuscrisul să fie răsfoit. Vrem romane, se spune. Asta se cumpără, se spune. Nu proză scurtă, se spune, nu din aceea de o pagină, două.
Povestea s-a îngroşat în ultimii ani ca bulgărele de zăpadă, iar editorul, căruia i-a intrat asta în cap bine şi apăsat, fuge acum de o carte de povestiri chiar şi dacă acestea se întind pe zeci de pagini şi sînt, deja, cu totul altceva.

Ce eroare ascunde istoria asta? Mi-i amintesc pe cei doi de la festival explicînd ceva ce m-a uimit: de fapt, buba asta legată strict de vînzări şi profit ascunde o alta. Problema este nu că publicul nu ar vrea să citească povestiri, ci că oamenii de la marketing şi PR sînt, de multe ori, slab pregătiţi. Ei nu vor şti să alcătuiască acel mic text de prezentare, atrăgător dar real, de pus pe coperta a patra sau în catalog sau mai apoi în comunicatele de presă, atunci cînd în carte nu este o unică şi mare poveste, ci mai multe! Nu mai poţi spune "O minunată poveste despre..." Ce spui? Cum vinzi?
De la acel mic text blestemat care prezintă (şi trebuie să vîndă) cartea pleacă de fapt totul. S-a ajuns la o uriaşă prejudecată. Nu, problema nu este că cititorul nu ar vrea povestiri, ci că acestea nu se vînd din cauză că aceia care trebuie să vîndă nu ştiu cum să vîndă. Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte.

În condiţiile acestea, la noi, Casa de Pariuri Literare este o excepţie. Este singura editură din România care are în seria Proză o colecţie de proză scurtă - Minutar.

Scriu toate astea fiindcă şi pentru mine este un moment cînd trec cu treierătoarea peste anul trecut. O voi spune ca o concluzie pur matematică, deşi sigur că nu lipsită de emoţie: niciodată, la nici o carte precedentă de-a mea, nu am primit atîtea reacţii, de la bune la entuziaste, cîte am primit la Roşu, roşu, catifea. Şi nu mă refer atît la cronicile şi semnalele bune, care sigur că ajută o carte enorm, recomandă şi deschid coperte care altfel riscă să rămînă neatinse, cît la mesajele primite de la oameni - deci acel public care, chipurile, nu e interesat de povestiri! - care au simţit nevoia să dea cumva de mine şi să îmi scrie despre carte, în toiul sau la finalul lecturii.
M-am gîndit atunci la "nu se vinde, nu se caută, nu se doreşte" - dar şi mai mult m-am gîndit, uite, se bucură cineva. Uite, asta e bucuria care nu ar fi existat dacă stăteam cu botul lung pe refuzul primei edituri, unde volumul meu şi volumele altora au fost respinse doar fiindcă erau de povestiri. Culmea e că am apreciat sinceritatea bulversantă şi rapiditatea răspunsului, oricît de dureros şi enervant ar fi fost, şi mi-am căutat soluţii, uşiţă. CDPL a fost pentru mine întîlnirea cea mai benefică a anului trecut.

Aş mai adăuga tot aici că le sînt recunoscătoare celor care vorbesc despre proza scurtă atunci cînd trag linie la finalul anului. Luminiţei Corneanu, care menţionează Roşu, roşu, catifea în Cărţile anului 2012 din Luceafărul, singura carte de proză scurtă la care se opreşte, în termeni care mă măgulesc, şi lui Marius Chivu, care reţine doar două cărţi de proză scurtă pe anul trecut, în Dilema, în contextul producţiei sărace. Totuşi, nu aşa de sărace, cred eu. Au mai fost volume de proză scurtă, de unul bun îmi amintesc că mai vorbea Adela Greceanu, iar altele poate încă mai stau, frumoase şi triste, prin sertare.
Problema, aş zice, nu e una legată de producţie - căci producător nu poate fi decît chiar scriitorul, croşetînd la rînduri, adunîndu-şi cele vreo trei sute de mii de semne în vreo duzină sau mai mult de poveşti... - ci de recoltare: trebuie să mai existe şi editori dispuşi să strîngă recolta şi să vîndă ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul rămîne ca ţăranul cu roşiile de grădină în braţe, fluierînd la şosea în urma TIR-urilor care gonesc greoaie spre supermarket.

*
Acestea fiind spuse, mai zic aşa:
Simfonia animalieră,
în 2013, la Casa de Pariuri Literare.