8 ianuarie 2013

"Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei"

O carte la care ţin enorm, despre care am scris de cîteva ori, m-a făcut să mă dau noaptea trecută jos din pat fiindcă îmi veneau în gînd rînduri, rînduri. Am luat-o din raft cu ochii închişi, am pus-o pe birou pentru azi. Se face tot mai tîrziu, Roman sub formă de scrisori, de Antonio Tabucchi.
Două poveşti-scrisori sînt favoritele mele, Ochii mei limpezi, părul meu ca mierea şi Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez, şi cartea s-a deschis singură la ele, şi o pagină s-a desprins ca o frunză.
Dar surpriza cea mare a venit la sfîrşit. Să crezi că ştii totul despre o carte, să fie cartea ta, iar la final să dai de un Post-scriptum de care ai zice nu că ai uitat tu complet, ci că s-a scris între timp, într-un mod misterios.

Cartea poartă autograful primit de la Tabucchi în primăvara lui 2008, la Sibiu, puţin înainte de plimbarea prin centrul oraşului cu cei de la editură şi cei doi autori prieteni care lansaseră cărţi împreună, Antonio Tabucchi şi Norman Manea. Multe amintiri din după-amiaza densă vor rămîne să însoţească volumul: nu doar plimbarea în sine, într-un grup de vreo opt, dar lentoarea, un soi de sfioşenie în toate, din cea confortabilă, bună. Tot atunci îi vedeam pentru prima oară pe nişte oameni cu care aveam să colaborez în anii următori. Îmi amintesc că atunci l-am văzut pentru prima oară pe B.A.S., m-am mirat cît este de tînăr, şi mi-a fost ruşine să-i spun că eu sînt nebuna care i-a trimis din senin o traducere, cu cîteva luni în urmă - "Bună ziua, Sînt Nimeni şi vă deranjez fiindcă am tradus un roman din Nabokov, oare o să vă trebuiască? Dacă nu, nu-i nimic." - şi n-am zis nimic, şi ne-am plimbat aşa, pe muteşte şi pe zîmbeşte, îmi amintesc un soi de fericire, nu zic vorbă mare, a fost o zi fericită.

Post-scriptum-ul miraculos, ca să revin la cartea în care-s ascunse toate astea, întins pe şase pagini, conţine explicaţiile autorului, cu detalii aşa de concrete, cum şi cînd a început să scrie romanul, cum s-au iţit unele scrisori, ce le-a inspirat pe fiecare, unde s-au născut, la ce fereastră, privind înspre ce, cu ce muzică-n gînd - "ici şi colo, uneori auzite, uneori imaginate".
Cînd dau la finalul unei cărţi de o mărturie a autorului, cînd vocea personajelor tace şi în golul acela poţi să auzi chiar autorul, ca într-o discuţie între patru ochi la cafea, ei, de fiecare dată în astfel de cazuri simt că am tras lozul cel mare şi îmi vine să chiui de bucurie. Doar că acum, reîntîlnindu-l în acest fel pe Tabucchi, mort anul trecut, n-am chiuit.
Această confesiune despre facerea cărţii se încheie aşa:
"Căci mi se pare drept - era şi timpul! - să facem ca personajele noastre să tacă, după răbdarea de a fi ascultat tînguitoarele lor poveşti. E un mod de a spune că timpul acordat a expirat şi să nu mai vină să ne deranjeze cu prezenţa lor. Gata, gata."

*

Pasaj din Post-scriptum:

"...ba mai mult, scrisoarea este cea mai onestă minciună, deoarece ne amăgeşte cu iluzia că depăşim distanţa faţă de persoana îndepărtată. Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei, darmite cînd sînt, într-adevăr, departe!
Uneori se poate întîmpla să ne scriem nouă înşine. Şi nu vorbesc despre ficţiuni, adesea sublime, de care au fost în stare anumiţi scriitori din trecut: mă gîndesc la scrisori adevărate, cu o mulţime de ştampile şi timbre. Uneori s-a întîmplat să li se scrie pînă şi morţilor."

9 comentarii:

Dimitri spunea...

Floribunda

stefan dumitru spunea...

Felicitari pentru ,,Copila de zapada"!
N-am citit cartea... dar viata-i lunga.
Stiti ceva: are o coperta superba! Asa...ca o invitatie in lumea copilariei.
Eu zic ca ar trebui felicitat si ilustratorul acestei coperte. De multe ori, de la titlu si coperta incepe succesul unei carti!
Spor la scris si in toate!

Veronica spunea...

Coperta este realizată de Laurenţiu Midvichi. Mulţumesc!
Viaţa-i lungă sună bine, dar nu-i şi întotdeauna adevărat... :)

stefan dumitru spunea...

Multumesc!
Da, lungimea vietii nu depinde de noi...Doamne-Doamne tine firul vietii...Eu zic ca mai am pe mosor destul fir...si daca n-o mai fi, mare paguba!
Referitor la copilarie: Astazi am citit ,,Cartea de Craciun" cu povestile Selmei Lagerlof (aparuta la Humanitas). Se cunoaste condeiul unei scriitoare laureate a Premiului Nobel.
Nu mai sunt de mult copil, dar nu ma deranjeaza astfel de lecturi. Au si bunicii dreptul la putina copilarie, nu-I asa?
In definitiv, n-ar trebui sa uitam: povestile pentru copii au fost scrise de oamenii mari!
O noapte frumoasa sa aveti!

Veronica spunea...

O scriitoare minunată; îmi doream să fiu eu Nils călătorind pe o gîscă, şi cred că nu mi-ar displăcea nici acum!...
Şi mie îmi plac poveştile, în fiecare om mare stă ghemuit un copil care e mult mai lucid şi vede totul mai limpede decît adultul care-l găzduieşte ca o coajă. Aş citi la nesfîrşit numai cărţi cu poveşti, Momo e favorita mea, de Michael Ende, cartea cu timpul care se ascunde, nu mai ajunge.

stefan dumitru spunea...

Ma bucur ca va plac povestile, ca le-ati citi la nesfarsit.
(Cred ca va referiti la Michael Ende si ,,Poveste fara sfarsit” – am citit doar cateva fragmente).
Cred ca tuturor celor care citesc le plac povestile...dar multi se sfiesc sa marturiseasca acest lucru.
Cele doua carti cu Alice sunt preferatele mele. Daca pot fi considerate carti pentru copii, atunci trebuie ,,regandita" categoria ,,copilarie". Copilaria se refera la o varsta cuprinsa intre 5 si 99 de ani (copilaria celor care stiu sa citeasca), eu asa socot! ,,Caci ce e viata? Doar un vis!", spunea Lewis Carroll. Si cartile lui sunt pline de vise, nepravazut si multa imaginatie. Adica de tot ce avem nevoie si noi ca sa putem razbate prin viata. Toti visam, deci toti ramanem copii...indiferent de varsta biologica!
Sa nu va imaginati ca citesc numai carti pentru copii, desi mi-ar place.
Inca ceva: sa va pastrati sufletul curat si sa nu incercati sa va alungati copilaria de prin cotloanele lui. Asa fac majoritatea adultilor, spre paguba si spre pustiul lor sufletesc.
Va rog sa ma scuzati, m-am intins la vorba.
Spor la scris si in toate!

Veronica spunea...

Da, Michael Ende este autorul "Poveştii fără sfârşit", dar şi al lui "Momo", pe care v-o recomand cu tot dragul, este o carte grozavă, exact genul de poveste pentru oameni mari la care cred că ne gîndim amîndoi.
Mulţumesc mult pentru mesajele frumoase şi consistente, ca de la "copil" la "copil". Să citim ca în duminicile lungi de demult. Eu sînt cufundată acum în Puşkin.
Duminică frumoasă!

stefan dumitru spunea...

Frumos ati zis: ,,Sa citim ca in duminicile lungi de demult"!
Cele mai lungi duminici au fost in copilarie, evident.
Doamne, ce frumoasa mai era copilaria, cand primeam o carte noua si o citeam la lumina lampii cu gaz. (In satul meu uitat de lume, nu aveam curent electric pe atunci).
Am retrait acest sentiment citind-o pe Selma Lagerlof. Redau fragmentul (si inchei, nu vreau sa va plictisesc):
,,...in seara de Craciun, cand mergeam la culcare, aveam voie sa tragem o masuta langa pat, sa aprindem acolo o lumanare si pe urma, lungiti sub plapuma, sa citim cat ne pofteste inima. Asta-i cea mai grozava dintre toate placerile Craciunului. Ce poate fi mai placut decat sa stai in pat cu o carte interesanta primita in dar de Craciun, o carte pe care n-ai mai vazut-o niciodata si de care nici ceilalti din casa n-au auzit, si sa stii ca ai voie sa citesti pagina dupa pagina pana ti se inchid ochii?"
O noapte frumoasa va doresc!

Veronica spunea...

Iar eu - o zi frumoasă, fiindcă e o dimineaţă de primăvară în toiul iernii.
Şi vă ofer un paragraf înrudit, adică tot la lumina lămpii, dintr-o carte care încă nu a apărut. Siri Hustvedt, "Tristeţile unui american", o carte cu multe vîrste cuibărite una în alta:

"Iarna, la lumina slabă la lămpii cu gaz, tata mulgea vacile în hambar, în timp ce eu stăteam lângă el şi îi puneam întrebări. O pisică putea învinge într-o luptă o nevăstuică? De ce invadau sconcşii coteţele puilor? De ce erau taurii periculoşi, în timp ce vacile nu erau? Câţi şerpi cu clopoţei omorâse tata şi care era cel mai sigur mod de-a face asta?"