5 ianuarie 2013

2012 - Best & Worst

Pornim de la caraghioslîcul unei false cronologii.
Una peste alta, la redeschiderea contului de Facebook constat că în 2012, în mare, cam şapte luni a stat închis - cîteva luni la începutul anului, cînd chiar nu mai era loc de nimic, una în miez, una la final, plus zone pe sărite - şi numai cinci luni a fost deschis, că activ nu se prea poate numi niciodată. Cu un an în urmă, raportul fusese cam de şase la şase luni. La mai puţin!

Mai constat, şi e logic să fie aşa, că pe măsură ce singurătatea reală, din viaţa de zi cu zi, era mai apăsată, mult dincolo de acel prag care reţine frumuseţea, am întors spatele "socializării" virtuale. E frecţie la piciorul de lemn, cînd ai nevoie de lucruri palpabile. E un şotron pe care-l pot juca doar nepăsătorii. Spart de seminţe cînd crăpi de foame.
În plus, e moartea lucrului întins şi a scrisului. Risipa nu e atît de timp, cît de focus. Golul, cînd există, nu trebuie umplut. Doar în gol vine scrisul, dacă e să vină, doar în gol se rostogoleşte ideea. Cînd nu scrii, stai. Statul e cel mai important lucru din lume, ca să citez dintr-un personaj cu patru picioare.
În plus, n-am ce face, "socializare" îmi sună a "socialism", iar "comunicare" îmi sună a birou de presă.

M-am pomenit zilele trecute mergînd încet în urma a două femei care se ţineau de braţ şi-şi povesteau ceva cu totul inofensiv şi, înfrîngîndu-mi dorinţa de a le depăşi cu pas iute, am tot mers aşa în urma lor, ca un cîine, ca o umbră, atentă la gheaţă, ascultîndu-le, inofensivă şi eu, şi bucurîndu-mă de tonul lor intim, de şuşoteala prietenească, de strînsoarea din braţ, furînd ceva din toate acestea, pînă cînd mi-am dat seama ce fac.

Ce caut pe Facebook, cînd caut? Dincolo de faptul că, dacă sînt acolo, înseamnă că nu fac nimic. Informaţii pure şi fotografii autentice.
Mi-a plăcut, azi dimineaţă, imaginea unei viţeluşe abia fătate, din grajdul unui om necunoscut. Dar ca să ajungi la pozele astea şi la orice fel de informaţie aşijderea, trebuie să navighezi printre atîtea imagini care-s nimic altceva decît noile carpete cu Răpirea din Serai. Noii cerbi adăpîndu-se în izvoare din firişoare de pluş viu colorat, şi aici, şi la vecin, şi la vecinul vecinului, şi la vecinul vecinului vecinului. Şi postări care-s de prea multe ori gînd avortat, gest neterminat.
Vreau lucru abia fătat, aburind a viaţă reală. Lucru încheiat, gata făcut, rostogolit, şi personal, şi bun de anunţat, rotunjit.
Vreau lucru abia fătat, cald, autentic, unic, complet, cu toate degetele frumos crescute la mîini şi la picioare.
În rest, o risipă enormă. Timpul. Focusul. Ţi se rupe sufletul. Închizi şi vezi de viaţă.

Pe de altă parte, deloc de mirare, în 2012 am postat mai mult ca oricînd pe blog. E logic, fiindcă aici e cotlon personal, ţin la caracterul de jurnal al blogului.
A fost un an ca nici un altul, best & worst, am muncit pe brînci fără să văd om în ochi uneori cu săptămînile - nici un merit, nici o vină, doar întîmplarea şi nevoia -, am pufnit amar şi mut cînd îi auzeam decretînd pe cîte unii, picior peste picior, că "pentru mine, literatura se confundă cu viaţa", iar locul ăsta mi-a fost şi îmi este supapa emoţională, un loc în care vocea interioară, cîtă şi cum mai era, uneori halită de vie, s-a tradus pe ici, pe colo, în postări de blog. Uneori poate prea intime. Dar am convingerea că aici există şi o plasă de ţînţari la intrare, şi una de siguranţă sub mine.
Aici nu e ca dincolo, unde orice aş pune am senzaţia că, întocmai ca într-un coşmar recurent, mă pomenesc mergînd la şcoală în cămăşuţa subţire de noapte, cu toţi ochii pe mine. În coşmar, mai apare deodată şi o pernă în ghiozdan, uriaşă, imposibil de înghesuit la loc, oricît aş strînge cureluşele.

Altfel, deşi cu atîta izolare, acesta a fost şi anul cu cele mai multe ieşiri, majoritatea în Bucureşti şi în a doua parte a anului, cînd se mai duseseră greutăţile: mai întîi Gala Bun de Tipar, apoi CDPL Fest, seara Nabokov de la USR, seara cu griş de la Librăria Bastilia, festivalul filmelor de Cannes la Bucureşti unde am lansat o carte, cele două tîrguri de carte din vară şi toamnă, nici eu nu mai ştiu ce, şi rezidenţa în Serbia. Şase volume publicate, cuprinzînd opt cărţi, ceea ce sună SF şi obraznic, dar nimic nu a fost grăbit, totul a fost doar bătucit, timp bătucit, expandat în fiecare fibră.

Best. Cel mai frumos moment al anului rămîne pentru mine acela în care, într-o seară, pe sub felinarele care împrăştiau o lumină verde, filtrată de frunzele de toamnă tîrzie ale unui platan, într-o curbă de pe o străduţă mică din centrul Bucureştiului, mergeam spre casă şi am gîndit, şi am simţit, ca o străfulgerare, chiar cuvîntul acesta, acasă. Şi am ştiut, înaintînd lent, gîtuită de emoţie, că o să devină amintire clipa aceea, senzaţia aceea, cu lumina verde, cu cotul strîns al străzii, cu trunchiul nefiresc de alb al copacului împietrit, ca o carne cuminte, reală, în care să se cuibărească o stare. Şi aşa a şi fost.

Worst.
Despre worst, numai de bine.

2 comentarii:

stefan dumitru spunea...

Multumesc pentru ,,indemnul" de-al reciti pe Puskin!
Aseara, inainte de culcare, asa cum fac de ceva vreme, am deschis Eminescu si am citit versuri la intamplare. Apoi, m-am delectat putin cu Puskin, ca tot v-am auzit pe dvs. vorbind de el.
Nu prea auzi pe multi vorbind de Puskin.
Cu cateva luni inainte de tragicul sau sfarsit, parca prevazand totul, Puskin a scris:
,,Cat timp poeti in lume cantarile-si resfira
Slavit socot sa fiu si eu."
Asa sa fie, sa nu-i uite lumea pe marii poeti!

Am amintit de Eminescu.
Eminescu a trait 39 de ani, Puskin cu un an (sau doi?) mai putin. Spirite efemere? Din fericire, nu!
Eminescu a fost fascinat de lirica lui Puskin, chiar a incercat sa-i traduca cateva poezii (direct din ruseste!). ,,Sunt coplesit de versul lui, izvor de apa vie", a spus Poetul nostru.
De la Puskin mi-a ramas la suflet, ca indemn moralizator, un sfat dintr-un vers al sau: ,,E buna lenea, insa cu masura". Versul acesta e luat din poemul ,,Somnul".
E nevoie de masura in toate, chiar si in lene!
Si mai sustin unii ca poetii nu sunt utili cetatii!
O zi frumoasa va doresc!

A, am uitat: Frumos citatul ales. Titlul cartii e promitator. Din pacate, autoarea mi-e total necunoscuta (la Siri Hustvedt ma refer).
Un astfel de citat te poate intoarce in timp (ma refer la mine acum)...Lampile cu gaz si saniile din copilaria mea!...Si nametii de zapada … acoperind ferestrele!
Spor la scris si in toate!

Veronica spunea...

Şi Cehov, 44, şi parcă deja ştia la 30 tot ce ştie un om care a trăit o viaţă de bărbat şi o viaţă de femeie. Mereu mă întreb de unde, de unde?

Comentariul dvs. a intrat, nu ştiu de ce, la postarea asta, şi nu în şirul unde discutam despre toate cele. Dar e bine şi aici.

Îmi amintesc şi eu o lampă cu gaz, cu toată copilăria mea la bloc. În anii 80, în fiecare seară se lua lumina o oră. Pentru mine era magic blestemul ăsta. Singură în dormitor, cu umbre lungi pe pereţi, deschideam un caiet. Aş fi vrut să nu se termine.

Siri Hustvedt este o scriitoare foarte bună, la noi abia acum începe să fie cunoscută. Este soţia unui alt scriitor bun: Paul Auster. Sînt fericită că am putut să o citesc în original. O să anunţ de îndată ce apare cartea din care am citat.