Am plecat plângând din Sinaia - nu e o metaforă, mi-a fost mai greu ca oricând drumul spre gară, totul mă trăgea înapoi, nu înainte. Poate fiindcă plec atât de rar și de greu de acasă? Poate fiindcă fuga a fost doar o fugă, una temporară, care nu rezolvă până la urmă nimic? Poate fiindcă am simțit mai mult ca oricând că, așa cum zice un personaj de-al lui Nabokov, frumusețea nu poate fi posedată (oricât ai inhala mirosul unei flori, oricât ai privi culorile unui apus)? Doar singur, în drumurile tale, poți inhala în neștire frumusețea asta, o poți descoperi cu de-amănuntul și poți simți, în cele din urmă, că tot cu mâinile goale - și cu pieptul plin - pleci acasă. Casele, aleile șerpuite, treptele, cerul, stelele, turiștii și apropierea Crăciunului. N-am mai văzut niciodată stațiunea atât de animată - în timpul săptămânii, în preajma sărbătorilor (fiindcă eu așa călătoresc de ani de zile, de obicei de luni până joi, de obicei evitând perioadele când pleacă toată lumea; e un truc minunat).
Am prins la întoarcere un tren din acela nou, care merge între Brașov-București. O minune. În jur, jumătate locuri libere, jumătate ocupate de străini. O oră și jumătate a zburat ca fulgerul. Nici n-am apucat să mă gândesc de unde plec și unde mă duc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu