Fugim în micile noastre vacanțe, rarisime, scurte, pentru că nu putem fugi cu totul din viețile noastre, atunci când ajung să ne sufoce. Noaptea, aici, între munți, mă ține trează sunetul grăbit al propriei inimi, rezonând cu putere prin pernă - aș da orice să înceteze să gonească așa, mă rog să slow down așa cum te rogi să înceteze petrecerea din vecini. Măcar după 12. Măcar după 2. Dar ea nu, nu, bate ca toba, trebuie să-mi ridic capul cu palma un pic ca să pot adormi. Dimineața, la răsărit, văd o lună uriașă apunând peste munți, printre hașuri de crengi și păsări negre. Creste înzăpezite. În stațiune e cald. E neobișnuit de cald, se plânge lumea prin magazine, iar străzile-s pline de grupuri de elevi gălăgioși. Îi voi auzi după-amiaza, chiuind și urlând în camere, strecurându-se prin uși crăpate pe furiș. Mă tulbură senzațiile pe care îmi imaginez că le simt acolo, în camerele unde-au ajuns aduși cu școala, ca să învețe ceva - vor învăța, nu vor uita niciodată. La mine pe etaj e șantier - ce noroc! -, muncitorii montează mobilier nou pentru camerele de lux. Burghie găuresc, ciocane bat, oameni vorbesc într-un capăt de palier. În celălalt, liceenii se iubesc, țipă, tropăie, fug. Mi-a fost atât de dor de viață, de oameni, încât scriu și mănânc și mă uit pe fereastră în toată zarva asta de parcă sunetele scoase de om ar fi doar o muzică de fundal, pusă de o mână atentă cu nevoile mele. Numai inima mea de n-ar mai goni chiar așa. N-o să-mi ajungă timpul, e mult prea puțin... Mi-ar trebui măcar o lună așa, în acest „sanatoriu” luminos, liniștit în felul său, cu tot zgomotul său - fiindcă toată gălăgia asta n-are nevoie de mine, nu mă cheamă, nu îmi solicită atenția sau sprijinul -, ca să mă reaud, ca să uit, ca să las grijile-n spate, ca să-mi regăsesc echilibrul, ca să scriu. Fugim în micile noastre vacanțe, cu un rucsac încropit rapid în spinare și cu carnete pline de liste și de pagini neîncepute, fiindcă nu putem fugi cu totul din viețile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu