Cristina Hermeziu,
cunoscută ca poetă și ca jurnalistă, dar și pentru generozitatea și grija cu
care susține literatura română în Franța, culege anul acesta roadele muncii
sale. După ce în vară i-a apărut la Editura Junimea antologia poetică elegii
postHumane, finalul toamnei a venit cu publicarea primului său roman, Nickel,
la Editura Cartier.
Acum un an, citeam
acest manuscris (pe atunci enigmatic, căci nu purta mențiunea „Roman”), cu
uimire și încântare. Nu seamănă cu nimic, îmi spuneam. O încurajam și o îndemnam
pe autoare să îi caute cărții un loc potrivit într-o colecție de proză. Acum,
pregătindu-mă pentru lansarea de la târgul Gaudeamus, cartea mi-a amintit de
teatrul Savianei Stănescu (cu emigranți, cu personaje feminine ajunse în țări
îndepărtate, în lumi străine). Și am tresărit când am văzut că la începutul
romanului chiar a apărut lista cu personajele – da, ca în cazul unei piese de
teatru. Însă lucrurile se opresc aici, nu e nici o înrudire stilistică sau de
alt fel între cele două autoare.
Apoi, mi-am
amintit de literatura Adelei Greceanu, care spune că poezia ei are poveste, iar
poveștile ei au poezie. Da, există un grad de rudenie mai strâns aici, mai ales
că ambele scriitoare sunt jurnaliste. Știu să asculte, știu să audă (ascultă ca
meserie) și redau vocile din jur foarte bine.
Aș îndrăzni să zic
că Nickel e totuși atipică din toate punctele de vedere. Și frumoasă
prin neasemănarea cu nimic. Avem aici povestea unor români (mare parte femei)
care se duc să muncească un an în Franța, într-o fabrică de senzori de temperatură pentru
industria aviatică. Două lumi, inițial ca apa și uleiul, se amestecă treptat –
particulele se ciocnesc, se resping, se mixează într-o scriitură alertă, densă,
poetică, cu o precizie adesea tăioasă, dar și cu umor. Nickel
este însă o proză cum nu prea scriu poeții, care de obicei se apucă să scrie
romane mai ales despre propriile vieți. Aici avem un evantai bogat de personaje
– de oameni vii, schițați cu tușe rapide, dar apăsate –, vreo patruzeci de
ființe mișună în romanul acesta fragmentat, iar eul din poveste, povestitoarea
meciului România-Franța, o tânără slăbuță, cu dreadlocks, are mereu
privirea îndreptată spre toți acești oameni din jur și foarte puțin înspre
sine.
Ziceam, în micul meu
text de pe coperta a patra, că poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o
proză de toată frumusețea. Da, bobocii poeziei sunt acolo, seva este aceeași, iar
poezia și proza stau împreună pe aceeași ramură.
Nickel este o carte scurtă și plină de esențe. O
foarte veselă carte tristă, scrisă cu o minunată limbă română (de menționat și
farmecul unor regionalisme, câteva cuvinte și formulări nemaiîntâlnite de mine
până acum). Plus un final splendid, care se contrapune strălucit multor imagini
ale falsului care apar pe traseu.
Am rugat-o pe
Cristina Hermeziu să ne spună, la finalul lansării de la târgul de carte, cum
și-a găsit inspirația (sunt niște descrieri extraordinar de minuțioase ale
muncii femeilor în atelier, cu un zoom care apropie foarte mult, așa cum
puncta Bogdan Crețu). Răspunsul ei, lămuritor într-o mare măsură, rămâne darul
primit de cei care au participat la lansare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu