Buturuga de pe strada Arhivelor

Cum se simte buturuga peste care se scutură în fiecare primăvară doar florile altui copac?

Cam ca bunicul, atunci cînd mă ţinea în braţe, la Mureşel, şi-mi povestea despre călătoriile lui Ulise? Sau ca atunci cînd - în aceeaşi după-amiază - mingea aruncată de-o verişoară i-a spart un dinte şi el a intrat singur în casă, cu sîngele şiroind din gură, fără ca nimeni să se ducă după el?

Sau poate ca femeia care îşi adună repede hainele şi cînd îşi trage ciorapii îi scapă un "dar e groaznic, nu pot...", şi medicul îi spune "ei, nici chiar aşa, sînt lucruri mai rele pe lumea asta, sînt oameni care trăiesc fără o mînă sau fără un picior". Sau ca aceeaşi femeie, peste douăzeci de minute, legănîndu-se pe un pod şi privind în apa cea galbenă, groasă ca o ciorbă?
Sau poate ca podul?

Cum se simte buturuga cînd, în fiecare primăvară, frunzele de păpădie cresc mai înalte ca ea?
Cum, cum?... De parcă n-am şti.