28 aprilie 2008

Ciinele fantastic

Sînt întîmplări neobişnuite pe care vrem să nu le povestim niciodată. Apoi, vine o zi...

Aveam trei lupi. Trăiau într-o cuşcă îngustă, la zoo. Cînd îi strigam venea întîi ea. O recunoşteam uşor: avea un ochi căprui şi-altul verde. Se lipea de gratii şi, pe cînd întindea gîtul sub mîngîierile mele, buzele i se alungeau ca-ntr-un zîmbet. Apoi venea masculul alpha, cel dominant, ocupînd cu corpul lui uriaş o întreagă latură a cuştii, spre-a fi zdravăn scărmănat, ca de sărbătoare. Un căţeloi. Din colţul lui umed, mirosind crunt, mă privea masculul celălalt, cel căruia niciodată nu i se vindecau rănile de pe spinare; striga din priviri că nu există haită mai păcătoasă decît aceea formată dintr-o lupoaică şi doi lupi – căci unul va fi rege, şi-altul sclav pe viaţă.
I-au mutat de-acum, ce fericire, într-un ţarc larg, la marginea pădurii. Cu-n cîine gri şi ud leoarcă pe urmele mele – traversase pîrîul Trinkbach venind glonţ, cu gînduri precise – m-am dus duminică la lupii mei, ascunşi acum între arbuşti, brusturi şi stoluri de păpădii. Trebuie să-i strigi ca să se ivească. Acoperit de răni, lupul trist mi-a scîncit primul, dar a fugit repede... Apoi a venit ea – uluită, am cercetat-o: tu eşti? Avea ambii ochi ca de ambră. Tu eşti? De ce nu mai ai un ochi verde? Era mare, grăsună, se vedea că-i prieşte petecul de pădure unde-şi va naşte puii.
Lupul cel mare, regele haitei, trona sub soare între frunze şi flori, cu ochii întredeschişi, aţipind... Nici nu s-a clintit. S-a uitat din miezul paradisului prin mine, se uită şi acum şi mă face să povestesc întîmplarea care nu s-a povestit niciodată.

În pădurea Trivale din Piteşti, pe cînd aveam 16-17 ani şi fugeam de la liceul aflat foarte aproape, pentru cîte-o oră sau două, lăsam drumul asfaltat în urmă şi apucam în dreapta, cam înainte de-a ajunge la Grotă, pe o alee cu pietre de rîu, cu borduri subţiri de-o parte şi de alta. În stînga, în dreptul unei buturugi groase, săream peste o rîpă şi ne adînceam în pădure. Peste vreo douăzeci de metri era locul nostru preferat, o poieniţă între stejari înalţi. Întindeam gecile de blugi, sau batistele, sau nimic, şi ne culcam cu faţa la cer.
După un timp, îi auzeai cum se apropie. Te ridicai pe o parte şi îi vedeai. Cerbul mergea mereu înainte. Îl urmau ciutele, ca fragii noştri înşiraţi pe cîte-un pai, supuse, una în spatele alteia, demne, elegante, puternice indiferent de poziţia în şir. Nicicînd în Dumbrava Sibiului şi-n nici o altă pădure nu mi-a fost dat să mai văd animalele sălbatice aşa de aproape. Eram la o sută, două sute de metri de şosea, încă auzeai vocile celor care se plimbau jos, pe alei... Iar căprioarele traversau pădurea la zece paşi distanţă de noi, văzîndu-ne, ignorîndu-ne, fără să se teamă de nimic, apropiindu-se întruna...
Acolo s-a întîmplat, într-o duminică lungă. În exact acelaşi loc unde urma să se petreacă întîlnirea nemaipovestită, un coleg găsise puiul de căprioară. Uluit, mă chemase, am crezut că e o glumă... dar sub frunzele late, date deoparte de palma lui, era puiul roşcat, cu pete albe pe spinarea tremurîndă, picioare umede şi subţiri, privire nedumerită şi nu chiar: la urma urmei, eram şi noi, în uniformele noastre de elevi, la fel de ciudaţi ca şi frunzele dimprejur, căci pentru bietul pui totul era nou, neînceput, nemaivăzut. Nu l-am atins, ne-am îndepărtat imediat fără să tulburăm vraja, însă purtînd-o cu noi mai departe; pînă azi, iată...

În ziua de care vă spun, în exact acelaşi loc, eu am fost cea care, culegînd mure şi îndepărtîndu-mă puţin de grup şi de poiana mirifică, am dat deoparte o creangă joasă şi m-am trezit ochi în ochi cu cîinele fantastic.
E ceva ce pluteşte în aer, mai îmbătător decît orice mister nedesluşit, cînd te afli faţă în faţă cu un animal sălbatic. Şi ştii cu sufletul încă dinainte să îţi dai seama cu mintea. Fără gratii între tine şi el, cînd răsuflarea ta se amestecă cu a lui în aceleaşi rotogoale calde, cînd privirea ta speriată se oglindeşte în uimirea lui... Stătea întocmai ca lupul meu rege, cuibărit între frunze, doar capul îl ridicase, cam aşa cum ridică privirea din carte un om pe care-l deranjezi din citit întrebîndu-l dacă n-ar vrea să bea un ceai. A mîrîit... Inima a stat. Mîna a lăsat încet creanga să se aşeze la loc. Sufletul a lăsat sufletul să se aşeze la loc. Răsuflarea a lăsat răsuflarea să se aşeze la loc. Paşi înapoi, cu spatele, printre muri care zgârie. Buza muşcată, fericirea nespusă... Tăcerea, în miezul vulcanului. Secretul păstrat atunci şi mulţi ani după aceea, fiindcă cine ar fi putut crede una ca asta?

Lupul-rege, care îmi arată acum că mîngîierile mele devin zadarnice cînd cuşca se lărgeşte, el m-a făcut să mărturisesc întîlnirea. Aş vrea să fie şi el dincolo de garduri. Eu să-l tot strig, el să nu mai răspundă niciodată. Să mă şi mîrîie uşurel cînd ridic creanga şi-l întreb dacă vrea ceva de la mine.

2 comentarii:

Iulia spunea...

dinatotdeuna m-am gandit ca demult, la inceputuri, trebuie sa fi fost o uniune stransa si muta intre oameni si animale. ma gandesc din cand in cand la legatura lui Constantin Pierdutul cu caii, in "Cartea Milionarului". de acum ma voi gandi si la intalnirile tale cu animalele.

Vera spunea...

Sint zile in care nu vorbesc decit cu animale.
Am scris o poveste in care doi indragostiti isi transmit mesaje printr-un ciine... Ea il imbratiseaza si-i spune ca-l iubeste, el il plesneste dragastos cu palma peste fund...

Despre intilnirea cu lupul n-am povestit niciodata. Seara, cind stateam cu familia in sufragerie, imi venea uneori sa strig: stiti ca am dat nas in nas cu un lup in Trivale? Dar n-am putut. Cum sa risti sa transformi in gluma una dintre cele mai frumoase si tainice intimplari?
A trebuit sa treaca ani si sa am un cotlon ca acesta, ca sa pot marturisi. Mi-l amintesc in detaliu, ii stiu ochii, blana, felul cum i s-a incretit pielea de pe bot, sus, cind ma miriia avertizindu-ma ca... se temea.