Uite de ce e bine să ai două bloguri (unul cameră de zi, altul dormitor): îţi poţi permite să fii contradictoriu.
Dacă ieri am scris dincolo despre o anumită plăcere, pot spune azi aici despre senzaţia de sfîrşit de lume, despre cum nu pot, cu nici un chip, să mă simt uşurată cînd pun ultima literă (e drept, nu e clar niciodată care e ultima). Orice aş face, dar orice aş face, mereu e la fel. Chiar dacă, ştiind că asta urmează, aş putea să fac cumva ca să stopez coborîrea; nu, nu merge aşa, ea începe lin şi deodată te-ai şi dus pe tobogan. Şi iată-te fără nici un rost, nici nu trec cîteva zile de cînd încă mai mergeai pe străzi ţesînd la poveste - ce plăcută captivitate! - şi deja eşti al nimănui, nu mai ai nimic, s-a dizolvat lumea cea nouă din care puteai face orice. Orice! Şi-acum, nimic. Hainele-s grele, soarele ustură, zarva asta colorată e dintr-o dată enervantă, cîtă vreme nimic din toate acestea nu va fi folosit. O vreme bună toate vor fi aşa. O vreme rea.
Acum îmi dau seama, chiar şi aici scrisesem despre bucurie. Iată un sîmbure de plăcere: să te contrazici! Să-ţi pui piedică, să-ţi dai un bobîrnac, să nu-ţi pese că ieri, că mîine.
Telefonul. Şi aflu că a murit un văr din Germania, avea 41 de ani, l-au găsit după două zile, televizorul din faţa lui încă mergea.
Ar trebui să-mi fie jenă de mofturile mele, zice o voce. Ar trebui să fiu fericită, zice o voce. Nu e momentul, zice alta. Şi nu şterg...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu