Sa fii tu melcul...

Să îţi ţiuie urechile de singurătate cînd te plimbi pe străzile de pe covorul îngust. Să asculţi ţiuitul din urechi ca pe muzica scrisă de sufletul tău. Să fii fericit chiar atunci, în clipa cînd te simţi mizerabil, fiindcă aici ţi-ai dorit să ajungi. Să îţi aminteşti că nu eşti, pentru că nu vrei să fii, parte a nici unui grup. Singur să ceri să ţi se şteargă numele din liste (mulţumesc!). Să nu răspunzi la telefoane. Să nu te duci la şedinţe. Să nu ai ecuson. Să lupţi pentru singurătatea care, pînă la urmă, te-ar putea înghiţi ca un val uriaş, pe care tu din voia ta l-ai creat, mereu cu faţa spre peretele de apă ce creşte ca un minunat cal nărăvaş ridicat pe picioarele din spate.
Să ştii că doar în melcul care taie strada în două, lăsînd o dîră argintie pe cînd caută să ajungă de pe un gazon pe altul, da, în cochilia lui mai scundă ca iarba se sprijină universul, nu-n fuga oamenilor care se agită punînd ceea ce numesc suflet în ceea ce numesc treburi importante...
Să fii tu melcul strivit cînd traversai drumul cu seninătate, fără ceas şi fără agendă - două corniţe îndreptate spre soare, o talpă de carne, un suflet cu un unic sertar, găzduind o unică "chestiune" importantă, o dragoste spiralată închizînd în ea toate curcubeele lumii - iar ghemul alunecos în care te transformi să se întindă pe asfalt sub forma unui onctuos zîmbet strălucitor, fiindcă măcar erai singur; nimeni să nu îţi audă primul şi ultimul scrîşnet. Cerul să se reflecte infinit în ciobul tău umed, de cochilie fragilă.