22 iulie 2008

Gol

Zorzonel, motanul alb-negru din cartea lui Bruckner ("Iubito, eu mă micşorez!...") îmi înveseleşte seara. Îmi imaginez cu uşurinţă mirosul pisicesc din cotlonul unde îl adăposteşte pe Piticanie, firele de păr formînd o ţesătură fină deasupra păturicii motanului, apoi ceafa lui moale, cu pielea ridicîndu-se uşor cînd o apuci între degete, şi paşii moi, neauziţi, şi ochii ca două faruri noaptea, şi lăbuţa lui bună, inutil dotată cu spade ucigaşe, lovind doar o pară de pe masă, făcînd-o să explodeze pe podea, în ploaie de sucuri dulci.
Starea de bine se risipeşte repede, iar noaptea rămîne numai dorul, un dor ca o prezenţă, aproape insuportabil. Dorm, de cîţiva ani, cu golul în braţe.
M-am gîndit de multe ori la cît m-a schimbat - pe mine, la modul cel mai concret cu putinţă, începînd din anii cînd locuiam singură, muţeşte - intrarea motanului în viaţa mea. Zece ani s-au împletit paşii lui cu ai mei, răsuflarea lui cu a mea. Schimbarea a fost mult mai mare decît aş fi putut anticipa. Seninătatea, ce noutate! Mîngîierile, joaca...
Ar trebui acum să înţeleg cît de mult trebuie să mă fi schimbat absenţa. Ce mi-a rămas, ce mi-a plecat?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Cam greu de explicat. Scămoşilă, motanul siamez, poate am devenit chiar eu cu timpul...

Veronica spunea...

Scămoşilă...
Te schimbă enorm prezenţa apropiată, zilnică, a unui animal. Dar acum, în ultima vreme, încerc să înţeleg cum m-a schimbat dispariţia. Nu durerea de moment, ci ce am devenit după, în timp, în absenţă. În golul ăsta pe care mă încăpăţânez să nu-l umplu. Am trasat interdicţii...
Şi nu înţeleg, e un proces lung, în derulare, ca şi cum mi se trage în continuare un covor de sub tălpi. Dependenţe...
E dureros de frumos ce spuneţi. Eu nu ştiu.