Tot la capat

În librăria din Piaţa Mare, ca o bătrînă ducînd în spinare un coş uriaş cu negaţii, greu, copleşitor, sînt eu, cu toate articulaţiile dureroase, cu cearcăne, cu şira spinării umedă, cu umerii lăsaţi, cu pantofii murdari, strecurîndu-mă printre rafturi ca un animal care n-ar trebui lăsat ziua în libertate. Cumpăr un plic. La casă o văd, cu ochii albaştri, senină pe de-a-ntregul, înaltă, zîmbitoare, tînără deşi are cu aproape cincizeci de ani mai mult decît mine. O recunosc, e nepoata lui Tolstoi. Şi-a cumpărat o agendă pentru anul următor. 09! Zîmbeşte, plăteşte mulţumită. Ochii n-au ajutat-o, probabil, să aleagă una pe care să nu se fi pus deja praful cît scoarţa. Ezit. Tac. Poate sînt ochii mei, cei care văd praful în loc de 09, mai bătrîni cu un secol decît ai acestei femei de la care, dacă n-ar fi atît de greu blestematul de coş cu negaţii, aş fi putut să învăţ astăzi ceva. Dar nu. Nu.