Mă tem - o teamă aproape paralizantă - de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură. Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.
Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat - acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară - stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă, ca de caşcaval. Primisem aşadar cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici...
Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei - mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.
Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez - şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic, cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei - căci ea se chinia să salveze uleiul.
Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce - şi dacă! - am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.
18 comentarii:
De ținut minte: "Fericirea aiuritoare... îți scade vigilența." Iar pofta de-a scrie, vizibilă aici prin amănunțirea unei întîmplări din copilărie, e ca și cum ai face "roata... cu tălpile spre cer." Asta fiindcă: "Toate petele rămăseseră pe dinăuntru." Fetița avea, aparent, opincuțele imaculate! Și asta conta!!
Toată copilăria cred că e aşa, aparent imaculată, cu toate petele pe dinăuntru. Stau în substanţă revelatoare acolo, precum fotografiile, ni se dezvăluie mult mai tîrziu.
Iar pofta de-a scrie, vai şi iar vai, e-a unei dimineţi în care simt lipsa unei poveşti...
Dar "povestea" e chiar în ceea ce descrii cu atîta exactitate! Și-ncă una destul de miezoasă, permițîndu-ți generalizări aforistice, aș zice. Întîmplarea, crudă, "de atunci", își păstrează puritatea, indiferent de substanța revelatoare ce e introdusă de cei din lumea matură, de oamenii care vor să vadă petele maronii de ulei în loc să se exalte de rotirea-n opincuțe a fetiței de sub soare!
Poveştile nu ne permit, dacă noi nu le permitem. :) Mă răsfăţ, dau bobîrnace imaginaţiei, îi suflu în aripă. Fiindcă mie mi-e dor de imaginat, şi construit, şi tencuit cu migală. Amintirile sînt ale golurilor. Uneori e plăcut...
hm!
Cred că avem păreri deosebite despre "amintiri"! Eu le văd pline de surprize. Oricînd pot fi modificate de cîte un nou amănunt, neobservat la început... sau chiar inventat fără să vrei. Amintirile nu sînt fixe! Depind mult și de clipa în care le dai în vileag... Nu ți s-a întîmplat să constați că două persoane diferite își amintesc altceva despre aceeași întîmplare? Și că nici una nu minte? Amintirile sînt foarte personalizate, au o culoare și un parfum datorat în mare măsură chiar celui ce-și amintește.
Foarte adevărat. Dar eu nu m-am atins cu o vorbă de aura amintirilor!
Vorbeam mai devreme de pofta de scris, iar eu spuneam că simt lipsa unei poveşti nou-nouţe, mi-e dor de scris, adică de proiectat, de imaginat şi tot ce presupune asta...
Amintirile stau în alte cotloane, ca fotografiile plutitoare, în Fixativ şi Revelator, cutremurate la atingerea cleştelui ce le va întoarce deodată, poate lăsînd o urmă pe margine, o urmă nouă, acea notă neaşteptată.
Două poveşti atît de diferite.
Iar cînd spuneam că amintirile sînt ale golurilor, mă refeream la zilele astea, dintre poveşti, în care fac însemnări jurnaliere. Cam uit de blog cînd scriu la o poveste. Perioade şi perioade...
Fericită sînt cînd inventez.
Eu am amintiri de la Nufărul şi de pe vremea cînd eram mormoloakă! Le păstrez pe fundul lakului, într-un kufăr cu lujer.
Citesc, cu nostalgie, că nevasta eroului principal din "Disperare", Lidia, bătea cu lingurița un gălbenuș cu zahăr, într-un pahar, făcînd “gogol-mogol”, la fel cum proceda și maică-mea cînd eram mic și mă durea în gît! “Gogol-mogol” pentru Tuculuc, zicea dînsa, veselă… Iată o amintire de-a lui Tuculuc, copil cu năsuc, declanșată de lectura lui Nanokov...
Vai, Nabokov, firește!
Altă "specialitate" de-a mamei era formidabila cremă de zahăr ars, o adevărată bijuterie tremurătoare-n castronul ei uriaș de porțelan dantelat, un delicios castel medieval, aromat, îmbătat cu esențe de rom și vanilie, în care scobeam cu lingurița, după ce îl ținea la rece, ganguri către Domnița Miezului mult dorit. De jur-împrejur erau șanțuri ocrotitoare de sirop afrodiziac. Mama executa toată această scamatorie comestibilă, doar întru-n capoțel lucios, verde, de mătase, și niște papucei cu fioncuri portocalii la vîrf, agitîndu-și brațele rotunde, albe, în aerul îmbietor al amiezei, și vălurindu-și pe spate coama de păr castaniu, dens, strălucitor...
A nu se confunda Melcucul cu Tuculucul!
Uluită! Chiar îi zicea "gogol-mogol"?
Ce atîta uluială? Așa-i zicea și pace bună!! Îmi da și cînd răgușeam. Știu că tot chichirezul era să frece repede-repede gălbenușul cu zahăr, altfel nu se făcea ca o cremă groasă, sățioasă!
Ce simpatic!
Noi îi ziceam pur şi simplu cremă de ou. În engleză era un goggle-moggle inventat, doar căutînd în ediţia rusească l-am găsit pe originalul gogol-mogol. Evident, de dragul lui Gogol; l-am păstrat. Lidia era rusoaică. Iar mama lui Tuculuc tot de pe-acolo îl ştia. Încîntată!
Maică-mea copilărise chiar pe malul Nistrului, în Basarabia, în satul Poiana Nistrului. Vorbea cu flăcăii de pe cealaltă parte a rîului, strigîndu-i într-un fel de românescă combinată și cu cuvinte rusești, mai ales dacă era vorba de expresii mai deocheate. De Gogol știa sigur, avusese un volum de povestiri la ea acasă, la bunicii mei după mamă, părinții ei, uneori se amuza spunîndu-mi și mie chestii hazlii despre dracii cu coarne ai lui Gogol, care mă speriau groaznic...
Mama, nemţoaică, ne făcea fel şi fel de bunătăţi cărora nu le ştiu denumirea decît în germană sau... inventată. Ar fi "Marşul grenadierului", o mîncare de cartofi cu macaroane, un adevărat balast care ţine de foame la greu. Şi delicioasa "Campuţină", apropo de gogol-mogol, o cremă bună, cu cacao şi spumă de lapte, turnată în păhărele, mereu prea puţină pentru cele patru guri flămînde din casa copilăriei.
Cît despre cuvintele mai deocheate, nemţii tot la română apelează la greu. E mai plastică! :)
Trimiteți un comentariu