Dacă deodată din mijlocul paginii s-ar înălţa oameni, chiar oamenii dragi încarnaţi din literele care alcătuiesc personajele... S-ar sprijini pe perna portocalie alături de tine, s-ar legăna în balansoar, ar face doi paşi pînă la fereastră, ar mişca perdeaua şi-ar privi porumbeii, ar sorbi din cafea; şi toate astea în timp ce acolo, în carte, cu toţii şi-ar face cuminţi treaba mai departe, pe calea lor scrisă. Şi poate, înainte s-o gîndeşti, asta s-a şi întîmplat.
Citind, ne construim cu dragoste propriile cărţi, unice, înzestrînd cu tot ce ne e nouă mai cunoscut şi mai drag fiecare personaj, fiecare stare, fiecare culoare, deturnîndu-le pe fiecare de pe drumul lor de hîrtie pe drumul nostru, oblojindu-ne singurătăţile, pompînd cu sîrguinţă sîngele nostru în venele lor de hîrtie.
22 de comentarii:
De gîndit la "singurătatea" perosonajelor din cărțile necitite sau citite rar, din întîmplare, ca să umplem un timp plicticos între două orașe aflate la o distanță de cinci-șase ore... Sînt atît de dornice de viața lor, de viața noastră!
Dau buzna pe peroane, cumpără chifle, beau sucuri, riscă să și piardă trenul, să se despartă, panicați, de cartea lor natală, cu cotor trainic și file comode. Cred că ar muri pînă la urmă prin gări necunoscute, pustii... Iar autorul le-ar căuta ani de zile! Oh, ce personaje distrate!!
Frumos spus, însă eu cred în puterea specială a cărţilor alese pentru călătorii. Alese! Alese cu grijă, să ţină destul, să bucure, să poată fi reluate dacă le termini.
Şi mi-l amintesc pe Dreyer, din "Rege, damă, valet", chiar aşa, alergînd pe peron cît pe ce să piardă trenul, şi revenind la cartea lui de poezii. O carte cu semn de mătase liliachie.
Iar în cărţile necitite personajele, cine ştie, poate se bucură de singurătatea lor, le-o fi mai bine aşa decît în compania celor ce nu le preţuiesc. O întîlnire care n-a avut loc nu le poate răni.
Am stat și am vrut să-mi amintesc ce carte am putut citi în tren. E una singură, "Idiotul" lui Dostoievski! O reciteam, de fapt. Drumul dura cam vreo trei ore, oricum, vreo două ore și ceva sigur. Mă ducem la Suceava, din Iași... Aveam aproape 40 de ani.
Singura?
Era o călătorie destul de neplăcută, trebuia să mă prezint la termenii fixați de tribumalul din Suceava, pentru divorț. Nastasia Fillipovna, cu năbădăile ei, mă mai ducea cu mintea în altă parte, îmi crea un altfel de culoar spre ceea ce urma să se întîmple, destul de penibil, în sala de judecată: martorii părților, declarațiile, întrebările avocatului pîrîtei etc. După cum observi, eu tot la Dostoievski al meu rămîn... iar tu tot la Nabokov al tău... cel puțin cu exemplele... ( Și ca să nu uit: citesc într-o revistă literară franceză, la un subsol de pagină, că studiul extraordinar al lui Vladimir Nabokov despre Gogol a apărut de mult în "Livre de Poche"; oare o să apară și la noi cîndva? Mai prind și eu chestia asta? )
Eu citesc în tren, ba şi lucrez, mi se par excelente orele, cu cît mai lungă călătoria, cu atît mai bine mă concentrez. E drept, numai cu muzica blîndă de la un iPod în urechi.
Te şi protejezi perfect de tot ce e-n jur...
Cînd Martha îl detestă pe Dreyer că citeşte în tren - şi încă poezie! - Dreyer sînt eu.
Şi, culmea, Dreyer vede pe fereastră, visează, vede. Ea rămîne oarbă în furia ei...
Pare ciudat, dar chiar e singura carte citită în tren! De obicei mă uitam ceasuri întregi pe fereastră. Mă fascina tot ce vedeam: case, copaci, oameni pe peroane, abia apărînd și dispărînd deja, garduri năpădite de iederă, șanțuri pline de iarbă și buruieni bizare, cirezi răzlețe pe cîmpii verzi ca-n hărți, lanuri de porumb, de floarea soarelui, uneori bostănării cu pîlnii galbene, ca de gramofon, printre ele, cai, iar case enigmatice unde banuiam că sînt femei albe, ca un miez cald al lor, nebănuind că trec pe lîngă dînsele, cișmele, copii urlînd veseli la tren, înjurînd, strigînd porcării... dar cîte nu vedeam, mă îmbăta belșugul ăsta de imagini derulate rapid... Pierdeam noțiunea timpului, nu mă plictiseam...
Te pomenești că Dreyer eram, totuși, eu! Ce zici?
Nu zic nu. Mai ales că aţi amintit de Gogol şi, culmea, în chiar acelaşi capitol, al călătoriei cu trenul, apare ca din întîmplare un pasager: un personaj fără nas!...
Ce mai vedeam pe geam, din goana trenului? Amurguri, bucăți de amurg rupt printre acoperișuri de clădiri, doamne parcă umblînd fără nici o țintă, domni cu barbișon și mustăți bînd bere la țap, rîzînd aiurea, rîuri cu maluri prăbușite, apa clară a bălților, grămezi de scînduri ude, în dosul marilor silozuri de ciment, căruțe abandonate, fluturi, berze, cîte un cocostîrc etc
Un stol de bîtlani cocoţaţi într-un copac pe malul Oltului, un uliu pe-un stîlp de telegraf, scrutînd prin ceaţă după vreo victimă derutată, şi vacile, vacile cu ugere grele, viţei cosmonauţi, lăptoşi, cu bot umed, şi-apoi trei gîşte păşind ţanţose pe potecă, urmate de-o fată cu gluga albă trasă bine pe cap, şi ea un fel de păsăroi cu pas legănat... Bune de prins în povestea pe care tocmai o corectai, un straniu schimb de monedă - se înalţă personajele din cărţile citite, se aduc în poveştile noastre fiinţele din jur.
Uitîndu-mă uluit pe geamul închis (erau încă locomotive cu aburi, alimentate cu cărbuni, dacă scoteai capul afară îți intra zgura în ochi), aduceam în poveștile tale și fîntîni singuratice, cu cumpene stinghere, desenate în negru pe fondul de un albastru-argintiu al cerului vast, ba chiar capturam și cîte o nevastă adormită la umbra vreunui stog galben-auriu, muiată în soarele înalt, de amaiză clasică, cu picioarele năucitor de cărnoase în dezordinea lor somnoroasă, bîzîită de muște columbace, verzui, metalice, înfigîndu-se ca niște bolizi în aerul ce fierbea, da în clocot sub capacul silențios al verii, sechestram șopîrlele fixe de pe bolovanii de la marginea pîrîurilor, prindeam rîpe întregi în memoria mea fragedă de copil, adunam în suflet cerceafurile întinse la uscat pe o sîrmă moale de aluminium, într-o curte de la periferia orășelului pierdut imediat în zare, poate chiar nutream viitoarle versuri din mătasa broaștei și din mănunchiuri de stuf...
Cele mai lungi călatorii erau de la Iași la Curtea de Argeș, în vacanța mare. Ne opream prima dată la Bucrești. De aclo luam un tren personal pînă la Pitești. Și cred că acolo făceam iar o schimbare de trenuri, intrînd în cursa Pitești- Curtea de Argeș, ce oprea la orice haltă, capăt de linie fiind chiar Curtea de Argeș. Mă așteptau în gara regală, miraculos de frumoasă, mătușile, surori ale mamei, cam la patruzeci de ani amîndouă, mă stîngeau în brațe cu foc și mă duceau cu birja pînă în deal, la fosta Cafenea a unchiului meu, nea Mitică, acum naționalizată. Nea Mitică și cu tanti Vera mai locuiau doar în trei camere, una jos, folosită ca bucătărie, doua la etaj, amîndouă fiind dormitoare... Însă aveau și o grădină întinsă de zarzavaturi, o grădiniță cu flori, o bancă și o masă, la umbră, afară, pe un fel de loc pietruit. Alături era piața, oborul!
Primul drum cu trenul, Piteşti-Timişoara. Detaliul cel mai viu: măsuţele rabatabile dintre scaune. Fereastra de pe coridor, unde-am cîntat şi-am cîntat cu sora mea, asurzite de sunetul roţilor şi vîjîitul tunelurilor, convinsă că nimeni dinăuntru nu ne-aude. Dezolată să aflu, înapoi în compartiment, ce de spectatori avusesem!
Şi Dunărea, Dunărea, balaur cu valuri, trenul înclinat pe malul său ca o fetiţă stîngace pe bîrnă - cade?, nu cade! - şi luminiţele noaptea, pe maluri. Şi pleoapele grele, grele, la capătul celor douăsprezece ore, unde-i bunica şi-o casă de poveste.
Case de poveste erau și cele din Curtea de Argeș! Puteam dormi la una din cele doua surori ale mamei sau la fratele ei, tatăl vărului meu, Pilu! Vacanțele din copilărie și o parte din cele ale adolescenței acolo le-am petrecut... Era un rai! Și orășelul cu străzile lui pietruite cu bolovani de rîu.
Şi deodată mi-e dor de anii '70. Căci pentru mine acolo sînt străzile cu pietre de rîu, şi casele mici, de le atingi acoperişul cu palma cînd cobori înspre gară, şi Argeşul...
Mă uit la o bucăţică de film, un fragment din "Cria Cuervos" de Carlos Saura, cel mai frumos film despre copilărie, copilăria cu toate ale ei, bucurii şi tristeţi de după-amieze lungi. Dansează fetiţele, discul se roteşte... Şi mi-e dor, mi-e dor, de anii '70.
Patru minute din film:
http://www.youtube.com/watch?v=25ckdkg1xCw
Și eu aveam un pick-up! Dar numai cu cîteva plăci! De melodia din filmul acela mi-amintesc, de film însă nu! În copilăria mea văzusem alte filme, multe chiar la Curtea de Argeș, pe cînd era numai un cinematograf și rula un film la trei zile! De acolo țin minte că în pauze, pe o scenă mică, apăreau doi clovni foarte triști și întrețineau publicul! Nu erau încă jurnalele de știri! O dată au adus și o masă plină cu bile, jobene, cutii ciudate... Făceau scamatorii! Ieșeau din jobet jerbe nesfîrșite de batiste roșii, înodate una de alta, în final chiar un iepure mic, alb, fricos, cu ochii roz, tremurînd... Toți aplaudau ca-n delir.
Filmul l-am văzut abia în anii '90, undeva pe TVR. Cu greu l-am găsit apoi. O iubesc pe fetiţă (Ana Torrent, regăsită ani mai tîrziu, vai, în serialul "Caracatiţa"), iar după purceluşul ei de Guineea mi-am botezat, acum 15 ani, motanul.
Melodia este cîntată de Jeanette, chiar filmul a făcut-o celebră.
Vreau iepure ieşind dintr-un joben! N-am avut decît pe coperta unei cărţi cu scamatorii...
A,una din patimile mele de copil (eram prin clasa a șasea, a șaptea) a fost circul! Pe atunci, pe Lăpușneanu, cam în spatele Liceului Național, era un teren viran (acum e Corso acolo) pe care se instala circul Kluțki; cred că așa se numea. Mă duceam mereu, stam în primile rînduri, îmi placea mirosul de rumeguș al arenei circului. Vedeam totul de foarte aproape. Mă îndrăgostisem de o micuță trapezistă slabănoagă, doar picioarele erau de dînsa, musculoase, albe, și mîinile ca niște clești subțiri, ea fiind fardată și rujată strident, mai ales pentru vîrsta ei. Nu avea fund deloc, nici sîni, părea fără sex, cu un aer echivoc, ușor obsecen, zburînd sub cupola de pînză de la un trapez la altul prin salturi cu răsuciri periculoase. Numarul se executa cu plasa. Apoi se lua plasa, băteau asurzitor niște tobe și ea, zîmbind îmbietor și nerușinat, ne saluta cu un triplu salt mortal! Din mijlocul arenenei o observa foarte atentă o femeie pudrată și dînsa excesiv, înaltă, blondă, gata să o prindă dacă fetița ar fi ratat trapezul legănător. Mi se făcea inima cît un purice, transpiram de emoție, se auzea un oftat colectiv după terminarea cu bine a săriturii. Și intrau vijelioși, pocniți cu biciul șerpuitor pe crupe de chiar blonda de mai înainte, caii!!! Caii era frumoși și mari și se roteau nepotolit, pentru ca la urmă să valseze... și să facă reverențe... Era finalul spectacolului.
Trimiteți un comentariu