Aniversarea de 1111 postări

Nu-mi plac aniversările absurde, cu zerouri în coadă pentru care n-ai nici un merit. Nu mă duc nici la nunți și botezuri, mă deprimă, n-am chinuit pe nimeni cu așa ceva și nu mă las chinuită nici eu.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.

Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.

Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.

Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.