Din primăvară mă îndeletnicesc și cu presatul florilor, fac niște tablouri simple și în esență strâmbe, caut să înrămez imperfecțiunea, greșeala – dar nu m-a întrebat nimeni ce mai fac, așa că n-am zis nimic, nici de presat, nici de cărți.
Port în geantă o foarfecă mică, pentru zilele când vreau să adun rămurele și ierburi.
Primul tablou l-am făcut în martie, din trei orhidee și o crenguță ruptă în două. Din orhideea pitică de la geam, am cules fiecare floare cât încă era frumoasă, aproape de momentul ofilirii. Le-am presat în dicționare, schimbând șervețelul la fiecare două zile, pentru ca paginile să nu se distrugă de la umezeală și florile să-și păstreze culoarea din miez – sunt albe, cu o pată ciclamen difuză în mijloc, concentrată pe petala de jos, ca o limbă. Apoi am cumpărat carton de culoarea oului de rață, lipici lichid, o pensulă subțire cu păr natural și o ramă. Nu aveam tijă cu care să unesc florile, căci orhideea vie încă avea nevoie de-a sa, așa că am pornit la vânătoare cu forfecuța. Era începutul primăverii, tufele nu făcuseră muguri, am găsit ușor rămurele subțiri și uscate. Cu una singură am venit acasă atunci, la prima încercare. După ce-am adunat tot ce-mi trebuia, am întins lucrușoarele pe măsuța de cafea, frumos aliniate, și, așezată pe canapea, m-am pus pe treabă.
Mai întâi am aranjat totul pe carton fără să lipesc, am pus semne cu creionul, apoi am tăiat și-am lipit: prima floare sus, a doua sub ea, ambele cu limbile ciclamen în jos și cu codițele îndreptate spre punctul unde aveau să pară prinse de rămurică. Apoi ce-a de-a treia floare, cu fața în jos. În clipa când pictam cu lipici fețișoara colorată a florii ținute între degete, am auzit-o limpede pe mama zicându-mi în ureche, de la sute de kilometri depărtare: „Stai, ai greșit!” Cum, adică, să lipești floarea cu fața în jos? Cum să-i mânjești petalele cu lipici și să-i expui dosul? Dar nu greșeam. Am lipit. Am așternut șervețelul peste floare și-am trecut cu palma pe deasupra, să se prindă bine pe carton și să nu se fărâmițeze.
Cea mai grea parte a fost fixarea rămurelei pe carton. Am rupt-o în două, am luat partea din vârf. M-am folosit de cel mai fin ac din casă și de-un fir negru de mătase. După ce-am reușit, am prins și cealaltă jumătate de rămurică, mai groasă, undeva în marginea dreaptă, lipsită de flori, chiar lângă ramă – „fără nici un Dumnezeu”, s-a auzit iarăși o voce, de astă dată mai slabă. Părea că vine din mine, însă știam sigur că nu e a mea. Am pus totul în ramă, am curățat geamul cu un petic de piele de căprioară și, după ce-am căutat un loc unde micul meu tablou să nu sară în ochi, l-am așezat sus de tot, pe un raft cu cărțulii în engleză.
Când mă uit din pat, petalele albe, ușor îngălbenite după presare, abia dacă se văd pe cartonul de culoarea oului de rață. Ceea ce se vede bine e miezul ciclamen, ca o pată întinată, dintr-o acuarelă. Și rămurelele frumos segmentate, cu noduri delicate, ca trase în tuș, una susținând florile, cealaltă aflându-se nu se știe cu ce treabă pe-acolo.
Dar floarea întoarsă cu spatele, aparent lipsită de miez colorat, e cea care-mi place cel mai mult. Seara, când aprind lumina, o umbră subțire îi conturează petalele pe carton și o face vizibilă. Iar ziua, dacă te uiți de aproape, vezi locul unde codița îi e prinsă ca un ac în spate acestui fluture cu șase aripi fragile, străbătute de nervuri alb-vineții.
Nu am greșit. Sau, mai bine zis, greșit e corect.
Orice orhidee ai privi pe un pervaz, ai să vezi că unele flori stau cu fața la tine și altele cu spatele. Iar cele care stau cu spatele privesc pe fereastră – exact ca și tine.
Mai sunt și unele care stau din profil, dar încă n-am îndrăznit să fac și eu una așa, ar trebui să decupez din petale, să creez forme noi, iar falsul acesta să imite realitatea. E greu.
Acum îmi doresc să fac un tablou cu un zid de casă, sau poate de magazie, încă nu știu, doar o ramă de fereastră alcătuită din rămurele rupte și fire de iederă curgând de sus până jos, într-o parte – îmi va trebui iederă miniaturală, știu deja cum o să rezolv. Undeva, pe pervaz, o să fie o pană albă, măruntă. Pasărea a plecat.
Altul o să fie cu o pajiște deasă, ierburi, multe ierburi, sălbăție și poate și violete, sau doar sălbăție și doar violete, fiindcă mă tem că anotimpurile diferite în care apar le împiedică să se întâlnească vreodată, iar în depărtare o să se vadă un copac, un copac mare care va fi reprezentat foarte mic, și neapărat în prim plan o să fie un petic verde călcat în picioare, ierburi frânte, violete culcate. A fugit un copil.
În altul aș vrea să fie o furnică. O și văd încremenită în mersul ei infinit, captivă sub sticla subțire.
N-o să lucrez decât câte-un tablou, rar, când o să am timp și o să-mi vină câte-o idee atrăgătoare; n-o să forțez, nu vreau ca preocuparea asta să devină obsesie. Am, totuși, altceva de făcut.
Mi-ar fi plăcut să mă întrebe de cărți. Dar n-au întrebat. Nu întreabă niciodată nimic.
- fragment dintr-un roman în lucru -
(foto: VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu