Iar cărțile mele așteaptă.
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.
***
Despre scris și tradus - oul sau găina
Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.
Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.
Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.
Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu