Lansari la Gaudeamus - Orchestra portocalie si Ochiul

Lansări la Gaudeamus, Bucureşti, sîmbătă, 22 noiembrie:

Ora 17.30: Lansarea celui mai important proiect editorial din cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom” pe anul 2008, Seria de autor „Vladimir Nabokov”; special: traducere în premieră – Ochiul. Prezintă: Florin Iaru, Horia-Florian Popescu, Veronica D. Niculescu, Anca Băicoianu, Bogdan-Alexandru Stănescu.

Ora 18.00: Orchestra portocalie de Veronica D. Niculescu Prezintă: Ion Bogdan Lefter, Radu Vancu.

***
Despre "Orchestra portocalie"

Ion Bogdan Lefter:

"Nişte proze de o foarte bună calitate, foarte plăcute. E de obicei, din câte ştiu, un epitet neagreat – când spui despre o anumită literatură, o anumită proză, că e plăcută, există riscul să ţi se strâmbe din nas. Şi există desigur o gamă foarte bogată de proză neplăcută, crudă, agresivă, violentă şi aşa mai departe. Veronica Niculescu are agresiuni şi violenţe în textele ei, dar ele sunt undeva în spate, în subtext, în psihologii ascunse, şi la suprafaţă vedem o proză care pare calmă, pare graţioasă, care însă nu-şi disimulează până la capăt traumele. Sunt decupaje de existenţă în tradiţia prozei scurte, dacă vrem de la Cehov încoace, sau putem da şi alte repere, o proză cu oameni obişnuiţi şi o proză eminamente feminină, autoarea asumându-şi identitatea feminină în diferite ipostaze."

"Veronica D. Niculescu reuşeşte să construiască foarte frumos şi cu o suprafaţă elegantă proze ale unor turbulenţe de adâncime."

"Întrebarea care se pune întotdeauna în faţa prozei scurte prin tradiţie, şi la noi şi în alte părţi, este în ce măsură avem de-a face cu exerciţii în perspectiva unor suprafeţe mai largi, de tip roman, sau nu. Încă probabil a rămas ceva activ din vechea prejudecată, cum că romanul ar fi ceva mai nu ştiu cum... mai important, ceea ce evident e fals: există capodopere scurte şi există lungi romane plicticoase, şi există mari scriitori de proză care nu au scris romane.
Ce va face de aici înainte, numai Veronica D. Niculescu ne va da răspunsul, şi eu nu pot să risc unul. Aş putea să încerc să demonstrez că ea are vocaţie pentru proza scurtă, şi după aceea să vină cu un roman. Dar sunt aici date foarte bune pentru mers în orice formulă, pe orice direcţie. E o prozatoare de fină calitate, cu o foarte bună scriitură, şi care are lucruri de spus din profunzime, nu din improvizaţie, nu din observaţii banale."


Radu Vancu:

"V.N. face o proză de analiză calofilă, seducătoare după cum spunea domnul Ion Bogdan Lefter, ambalează de fapt traume ale identităţii feminine într-o frază calofilă. Lucru care e mult mai greu de făcut decât simpla notaţie directă a traumei. Mizează aparent pe efecte de subtonalitate, vocea nu ajunge niciodată la ţipete neoexpresioniste, cum e moda acum, nu pare legată în nici un fel de tradiţia aceasta a prozei junky sau proza care se poartă."

"E un fel de discreţie a traumei, paradoxal poate, ambalată cum ziceam într-o calofilie fără greş. Şi aici se simte lecţia majoră, cred eu, a celor doi prozatori tutelari ai ei, Nabokov şi Kundera, deşi nu seamănă cu ei, şi asta e foarte bine."

"Şi cred că ea reuşeşte, cum ziceam, alături de alţi prozatori foarte buni tineri, Filip Florian, Bogdan Popescu, care şi ei nu preferă stilul dur, ci pe cel încheiat la toţi nasturii – poate debutonat prin colocvialitate, dar atât – deci reuşeşte alături de aceşti prozatori care iubesc literatura frumoasă, reuşeşte şi ea să facă cel mai greu lucru: să facă literatura iarăşi frumoasă.
Şi de asta v-aş invita să citiţi cartea, sunt convins că o să aveţi revelaţia unui prozator de primă linie dintre cei tineri."

(selecţiuni din prezentarea volumului "Orchestra portocalie", la lansare)

Fotografii de Un Cristian:

13

Era o zi obscen de frumoasă.

Tot la capat

În librăria din Piaţa Mare, ca o bătrînă ducînd în spinare un coş uriaş cu negaţii, greu, copleşitor, sînt eu, cu toate articulaţiile dureroase, cu cearcăne, cu şira spinării umedă, cu umerii lăsaţi, cu pantofii murdari, strecurîndu-mă printre rafturi ca un animal care n-ar trebui lăsat ziua în libertate. Cumpăr un plic. La casă o văd, cu ochii albaştri, senină pe de-a-ntregul, înaltă, zîmbitoare, tînără deşi are cu aproape cincizeci de ani mai mult decît mine. O recunosc, e nepoata lui Tolstoi. Şi-a cumpărat o agendă pentru anul următor. 09! Zîmbeşte, plăteşte mulţumită. Ochii n-au ajutat-o, probabil, să aleagă una pe care să nu se fi pus deja praful cît scoarţa. Ezit. Tac. Poate sînt ochii mei, cei care văd praful în loc de 09, mai bătrîni cu un secol decît ai acestei femei de la care, dacă n-ar fi atît de greu blestematul de coş cu negaţii, aş fi putut să învăţ astăzi ceva. Dar nu. Nu.

Dorinta

Aş vrea să scriem un basm în care însemnările de pe margine să fie basmul însuşi.

Imi doresc...

Dacă ar fi să fac o listă cu ce îmi doresc să primesc în dar, aş trece pe primul loc - într-o ordine de moment, care ţine seama întîi de cît de realizabilă şi măruntă e dorinţa, şi-apoi de cît de al naibii de greu mi-e, totuşi, să găsesc obiectul ăsta - aş trece pe primul loc, deci, un suport din acela de ţinut cartea deschisă, aproape verticală (de fapt, într-un anumit unghi), ca un fel de planşetă, cu clamă de prins paginile, să stea aşa neclinită şi cu indicatorul la paragraful dorit, să nu mi se mai închidă în faţă şi nici să nu-mi mai sucesc gîtul şi mîinile.
Fiindcă în perioada asta cărţile mele încremenesc precum fluturii în insectar şi se mişcă numai la comanda mea fermă.
Am văzut cîndva, undeva, nu mi-am luat, şi apoi n-am mai întîlnit în nici o librărie. Am doar o clamă de lemn, cu bărcuţă în vîrf; cînd a văzut-o şi a aflat cît a costat, mama a exclamat: "dar puteai să pui şi o clamă de rufe!"

Apoi, mergînd spre lucruri mai greu de obţinut, mi-aş dori ochi mai sănătoşi. Fiindcă ochelari mai buni am deja. Şi îi iubesc.

Iar apoi mi-aş dori să nu-mi mai spun niciodată că ori de cîte ori ne dezamăgesc apropiaţii, ne mai rămîn străinii pentru vreo vorbă bună.
În "Disperare", Hermann al lui Nabokov pleacă dimineaţa de acasă, spre săvîrşirea crimei. Nu-şi sărută soţia pe buze (n-o face niciodată), însă îi tresare inima de bucurie la zîmbetul cald al angajaţilor de la garaj. Angajaţi care mai tîrziu, la anchetă, vor avea grijă să toarne tot, de la modelul maşinii, pînă la seria motorului.
Dar nu sînt eu monstruoasă ca Hermann, oricîtă posibilă bunătate mi-aş imagina din partea străinilor. Nu mizez pe ea, o văd doar ca pe-o rezervă iluzorie, aşa, un fel de rezervor aşezat departe, pe un deal pe care oricum n-ai chef să urci. Dar poţi să te uiţi în zare, să îţi imaginezi, mai ales în clipele cînd eşti pus la zid şi se trage. Asta e ultima, e cea mai grea. De asta-i şi cam confuză.

Curcubeul de ciuperci

Cît pe ce să nu observ. Chiar sub fereastra mea, abia distingîndu-se dintre frunze, o ciupercă, încă o ciupercă, o mulţime de ciuperci! Şi nu oricum, ci aşezate în semicerc. Un fel de curcubeu abia vizibil, un drum pavat cu pălării moi, dinspre trunchiul unui tei bătrîn înspre tulpina fragilă a unui liliac, alcătuit din unsprezece ciupercuţe. Îmi imaginez un animal care se iveşte pe înnoptate şi se mută dintr-un pom în altul aşa, fără să atingă pământul, ca-ntr-un joc simplu, dar de care ar depinde ceva important. Aşa cum depind lucrurile importante, de nimicuri.

29 septembrie

Era o astfel de zi. Boabele de cacadîr erau fericite să-i hrănească pe căpcăuni, castanele se roteau la ochi, ţinute atent cu cîte două degete, ardeii kapia creşteau în grădini secrete, precum corniţele de drac, roşii, curbate, complet kăpiate... Copiii scoteau limba la oglinda care-i arăta prea mari şi rîdeau, rîdeau.

Trei evenimente - Tiuk!, Transilvania si un fel de aniversare

O postare atipică. Despre cîteva evenimente:

- A apărut Tiuk!, nr. 20, cu frunze de toamnă, deci pe placul Floribundei, care îl recomandă.
http://www.tiuk.reea.net/

- Vineri şi sîmbătă (26/27 septembrie), la Librăria Humanitas din Sibiu, de la ora 17, Colocviile Revistei Transilvania. Intrare liberă, atmosferă faină.
Mai jos, un interviu cu Radu Vancu, scriitorul care, alături de colegul său Dragoş Varga, organizează şi moderează colocviile.

- Floribunda cea verde şi-a dat seama că mîine împlineşte un an. Aceasta era cea dintîi fotografie a blogului, Îngerul înnămolit. Iar prima postare era despre Faust. Aniversez cîntînd dintr-o flaşnetă mică, mică.



***

„Ne place să adormim cu gândul că suntem cetăţeni
ai capitalei culturale europene...”

- Interviu cu Radu Vancu, redactor al revistei „Transilvania”, despre Colocviile Revistei „Transilvania”, 26-27 septembrie, Librăria „Humanitas”

de Veronica D. Niculescu


- Colocviile Revistei Transilvania ajung, în acest an, la a cincea ediţie. Cea de anul trecut a fost dedicată literaturii române contemporane, iar întrebarea-temă era „Avem o literatură. Cum procedăm?”. Cum procedăm anul acesta?

- Într-adevăr, colocviile „Transilvaniei” împlinesc anul acesta o jumătate de deceniu. Mai exact ar fi, de fapt, să spun că noua formulă a colocviilor „Transilvaniei” împlineşte o jumătate de deceniu, pentru că Mircea Tomuş, artizanul seriei moderne a „Transilvaniei”, a reuşit să organizeze în anii ’80, aproximativ pe întinderea unui deceniu, colocviile anuale de critică ale revistei. Veneau numele de prim raft ale criticii literare, cu comunicări serioase, academice, pregătite din vreme, se dicuta pe marginea lor şi apoi se publicau caietele ediţiei respective. Acelaşi Mircea Tomuş a avut, între 2000 şi 2002, când a funcţionat pentru a doua oară ca redactor-şef al revistei, intenţia reluării colocviilor „Transilvaniei”; succesorul domniei sale în funcţia de redactor-şef, Corvin Lupu, a susţinut ideea şi, din 2004, colocviile s-au reluat – e drept, în altă formulă, ceva mai lejeră, fără comunicări elaborate dinainte şi, mai ales, fără să rămână colocvii exclusiv de critică. Prima ediţie a fost dedicată poeziei, a doua prozei, a treia criticii, a patra stării generale a literaturii române, iar această a cincea ediţie – ca să ajung la chestiune – e dedicată unui subiect fierbinte, exploziv chiar: „Canonul literar şi dosarele Securităţii”. Bineînţeles, n-ar trebui să existe nici o legătură între cele două, dar vedem că, de facto, „revelaţiile” dosariadei fac din Eugen Barbu şi Adrian Păunescu băieţii buni, iar din Paleologu şi Doinaş băieţii răi. Care e măsura cu care se cade fie judecate lucrurile? Cam asta e întrebarea la care o să încercăm să răspundem.

- De-a lungul ultimelor ediţii, colocviile au avut invitaţi de seamă. I-am putut asculta pe Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea Enache, Ion Pop, Ion Mureşan sau, privind şi mai în urmă, pe Alex. Ştefănescu sau Gabriel Dimisianu, pe Emil Brumaru sau Ioan Groşan, ca să amintim numai câteva personalităţi venite din alte oraşe. Pe cine aţi invitat de această dată?

- Pentru discuţiile din 26 şi 27 septembrie, dată fiind natura lesne inflamabilă a temei, am încercat să creăm un echilibru, invitând atât oameni tranşanţi, care să nu se piardă în infinite tatonări şi tetrapiloctomii, de o inteligenţă repede mergătoare la ţintă, precum Alexandru Muşina, O. Nimigean, Ion Mureşan şi Andrei Bodiu, de exemplu, dar şi intelectuali ponderaţi, specialişti ai nuanţei, înclinaţi să gândească de cel puţin două ori lucrurile pentru a le spune bine, precum Mircea Martin, Valeriu Gherghel şi Ion Simuţ. (După cum se vede, prima serie e a poeţilor, cea de-a doua a criticilor. Nu cred că e tocmai o întâmplare.) De asemenea, am invitat tineri care au scris susţinut pe această temă, sau pe teme conexe, confirmaţi de premiile obţinute şi de catedrele universitare în care funcţionează, precum Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Bogdan Creţu. Şi, ca să nu se încheie dezbaterile pe o notă prea acută, cum printre invitaţi sunt, cum s-a văzut, şi poeţi de prestigiu, colocviile se vor încheia sâmbătă cu o seară de poezie, susţinută la librăria „Humanitas”, unde, de altfel, vor avea loc toate discuţiile.

- Veţi modera şi în acest an discuţiile. La ce fel de public vă aşteptaţi şi ce fel de public vă doriţi?

- Mă aştept să vină, ca de obicei, micul cerc al intelighenţiei sibiene, universitare sau nu, colegii de la „Euphorion” şi câţiva studenţi de la Litere. N-are rost să ne amăgim, n-au participat niciodată mai mult de treizeci de oameni la colocviile noastre. Sunt convins că nu e vorba de faptul că temele ar fi prea specializate – nici când am organizat seri de poezie n-au participat mult mai mulţi oameni, abia dacă s-au strâns cincizeci de persoane. Acesta ne e publicul. Ne place să adormim cu gândul că suntem cetăţeni ai capitalei culturale europene, dar treji funcţionăm cu o lipsă de interes pentru cultură nedemnă de acest titlu. Nu mă consolează deloc remarca poetului Sebastian Reichmann, care, lansându-şi la „Humanitas”-ul din Sibiu cartea de revenire în literatura română într-o totală absenţă a publicului, glumea: „Am senzaţia că sunt la Paris, şi acolo la lansările de carte e pustiu!”. Cel mai mult mă dezamăgesc profesorii liceali de limba şi literatura română – se plâng mereu de precaritatea pregătirii elevilor şi de cvasi-absenţa evenimentelor culturale, dar n-au venit niciodată (absolut niciodată, nu e figură retorică) la vreun eveniment organizat de noi, deşi le-am dus invitaţii nominalizate. Vom fi, deci, tot cei care-am fost, şi cam atât. În ciuda faptului că tema e de un asemenea grad de interes. Tare bine ar fi ca prezenţa cititorilor să-mi infirme pesimismul.

- Călătoriţi destul de mult prin ţară, la evenimente similare din alte oraşe. Ce înseamnă Colocviile Revistei Transilvania în contextul literar actual? Şi ce anume îi face pe scriitori şi criticii importanţi să se suie în tren şi să călătorească uneori sute de kilometri pentru a veni la Sibiu?

- Deşi aproape fiecare revistă serioasă îşi are colocviile ei, e surprinzător cât de puţine dintre acestea chiar dau impresia de seriozitate. Sunt invitaţi de-a valma şi scriitori sau critici adevăraţi, vii, şi grafomani păşunişti care tind întotdeauna, conform cutarei legi a lui Murphy, să vorbească mai mult decât cei din prima categorie. Noi am încercat să nu practicăm aşa ceva la „Transilvania” şi cred că asta a făcut ca, alături de colocviile revistelor „Familia” de la Oradea şi „Tribuna” de la Cluj, cele ale „Transilvaniei” să se aşeze în mod firesc. Sigur, şi farmecul Sibiului are un rol mare, iar în ce-i priveşte pe invitaţii tineri, şi cultul prieteniei contează enorm. Sunt realităţi subiective care pot anula instantaneu realitatea obiectivă a sutelor de kilometri.

Poiana mea

Am ajuns în Dumbravă, la copacul cu ciupercă semilună şi poiana doar de mine ştiută. Brînduşe abia iţite, cu scufii ţuguiate. Una singură am rupt. Restul au tremurat la poză, laolaltă cu ciupercile şi pînzele de păianjen încărcate de stropi. Picura de peste tot, deşi nu ploua, şi era o blîndeţe în toate... Data viitoare brînduşele vor dansa în valuri, deschise, cu mustăcioare portocalii, se vor ruga să fie culese, aduse acasă.
M-am gândit iar la secretul cu care e impregnat ultimul cuvînt al fiecărei cărţi.
Cam atît, e duminică...

Mari si mici motive...

... de tristeţe. Aşa e septembrie. Îţi dă ceva, îţi ia ceva. Îţi rămîn animalele de pe stradă, mereu dornice să le vorbeşti. A trecut 13 septembrie, în Dumbravă nu m-am dus şi nu mă pot duce, plouă, e nămol pe acolo, la el. Probabil sînt deja şi brînduşe.
Nişte fragmente, de dor şi din vinovăţie.




Cufundat în tăcere, fără să ţină cont că la câţiva metri mai încolo stau eu, ţăcănind la tastatura computerului şi scărpinându-mă în creştet, pare să nu ducă lipsă de nimic. Imaginea lui conturată pe petecul de cer are ceva infinit de frumos, ceva de necuprins în cuvinte. Animalele au o demnitate şi o seninătate naturală, pe care nici cei mai educaţi şi mai cizelaţi dintre oameni nu o pot căpăta. Adeb stă la fereastră ca un monument la care, de la masa mea de lucru, mă închin.


Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un câine, de exemplu, dacă ar cădea într-o groapă adâncă din care nu va putea ieşi peste noapte, nu se va gândi la ce se va întâmpla mâine, nici la cu ce a greşit ieri de a ajuns în situaţia asta. Ci numai la clipa de faţă, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colţul camerei doarme, ca o căciuliţă de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin şi în câteva minute a aţipit, ţinându-şi în braţe lăbuţele din spate, ca pe nişte jucării preţioase. Visează, ştiu asta pentru că din când în când tremură şi spune lucruri numai de el înţelese. Mă ridic de la masă şi îl mângâi pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor până la rădăcina nasului şi înapoi, iar şi iar, încet. Se linişteşte, dar numai până apuc să mă aşez din nou. Apoi tremuratul şi sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile pământului. Atâta trecut împletit în trupşorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz şi mă îndrăgostesc de vrăbioiul care se îndrăgostise de autor. Atât de tare încât încerca să îl tragă în buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiţi, doar ei doi, până la adânci bătrâneţi. Cred că şi Adeb m-ar înghesui, dacă ar putea, în fotoliul şi în visele sale, iar asta îmi umple ochii de lacrimi şi sufletul de neîntemeiată mândrie.


Întinsă pe pat, secată de rău, ţineam în faţa ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puţin prea de aproape – atât cât blana lui să fie uşor neclară. Aşa cum atunci îl ridicasem pe el spre cer, astfel încât fondul să fie de culoarea ochilor lui, aşa ţineam acum fotografia în sus, cu mâna dreaptă întinsă spre tavan, imaginându-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Şi jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simţeam răsuflarea lui pisicească invadându-mi nările, acoperind mirosul de medicamente şi urină din salon. Şi burtica lui caldă lipindu-se de a mea, luându-mi durerea, ca atunci când adormea în braţele mele, sforăind a linişte deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor în zilele acelea de revenire la viaţă, ca de Adeb. M-am întors acasă într-o zi de iarnă, mângâind în tren, pe furiş, colţul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde fineţea firelor îmi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră îngrijorată.


M-a iertat noaptea, târziu, în apartamentul nostru cufundat în cerneală, punându-mi nasul rece pe obraz aşa cum ţi-ai aşeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Şi, mai apoi, trăgând colţul plapumei cu lăbuţa, ca să îşi facă loc lângă mine. Am plâns strângând în braţe boţul de carne care, deşi nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea şi tristeţea lui se reflectau în mine înzecite, însutite.


Dacă îmi las uşor capul pe spate, ca şi cum aş fi o cucoană înţepată, burta lui Adeb se lipeşte de pieptul meu. Cu lăbuţele întinse mă atinge pe obraz, subraţul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă împing în şoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căutând să rotunjească culcuşul. Cu braţele mi-l ţin aproape, cu gândul la o sferă caldă, perfectă, la înălţimea căreia cu umilinţă îndrăznesc să visez. Feţele noastre se odihnesc egal pe aceeaşi husă de pernă, cu pitic zâmbăreţ. Îi simt respiraţia pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas şi lapte, sacadată, ca un ceas numărând clipe pe care nu le pot înţelege. Respirăm, expirăm amândoi - încerc să ţin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul însuşi stă pe loc, privindu-ne cu îngăduinţă dintre frunzele de filodendron.


Două nopţi a dormit Adeb afară şi, dacă ar putea să vorbească în cuvinte, multe ar avea de povestit. Altfel, eu nu ştiu decât că, în cele din urmă, a nimerit cu două etaje mai sus, printr-o aerisire, în cămara vecinei. L-a găsit ghemuit între borcanele cu dulceaţă, cu ochii holbaţi ca o bufniţă, prea speriat ca să dea vreun semn că e acolo şi că are nevoie de ajutor.
După ce l-am spălat şi a mâncat pe rupte, a dormit fără încetare, două zile şi două nopţi, ţinându-şi picioarele-n braţe şi tremurând în vis. Sper că a auzit şi a înţeles tot ce i-am spus când dormea, pentru că sunt cele mai importante lucruri din câte a spus vreodată un om unei pisici.


Adeb sare sprinten ca o veveriţă peste şoldurile mele şi îmi scormoneşte sub cot. Îl primesc sub braţ, iar el se strecoară tot mai sus, până-mi atinge obrazul cu nasul umed. Îşi vâră labele din faţă sub piept, rotunjite, iar botul i se odihneşte pe mâna mea. Şi, Doamne, în câteva minute începe să sforăie! Trupşorul i se ridică ritmic, iar fiecare urcare este o propoziţie şi fiecare coborâre este un punct, ori o virgulă. Răsuflarea pisicească mi se izbeşte de obraz şi se întoarce, ca un vârtej, între feţele noastre. Îmi pun nasul pe al lui. Îl respir pe Adeb, îl sorb. Îmi amintesc teama mea, cândva crescândă, cândva obsedantă, că într-o zi sforăitul acesta s-ar putea opri, iar eu atunci aş fi doar un martor neputincios, săpând un mormânt foarte mic în Dumbravă, cât să încapă o cutie de pantofi, nu prea departe, cam la margine, acolo până unde se poate încumeta să meargă o femeie singură. Dar el continuă şi, sforăind cu botul sprijinit pe mine, îmi spune, ca şi cum mi-ar citi, o poveste cunoscută, despre o cameră scăldată în lumină mieroasă, pierdută undeva în timpul din urmă, despre nişte ochi albaştri şi un romb maroniu. Îmi povesteşte fără grabă despre urechea mamei şi golul luminos acoperit de umărul unui om şi, puţin, de uitare. Frazele-i curg din trupul micuţ de parcă ar ieşi, ca un şuvoi, chiar dintre braţele mele. Şeherezada blănoasă îmi înmoaie, cu vorbele-i toarse, pumnul transpirat şi, în ritm legănat de poveste, dintre degetele umede mi se rostogolesc tăcut douăsprezece pastile verzui, ca nişte zaruri rotunde indicând pe covor orele unui ceas dezmembrat.

(Fragmente culese din "Adeb", 2004)

Mari si mici motive...

Mari şi mici motive de bucurie.
Că am ochelari noi şi mă simt minunat cu ei. Mi-am amintit cînd am mers cu Anda la mare, într-o vacanţă studenţească, şi i-a intrat nisip într-un ochi. Am mers la doctor, i l-a spălat aşa de bine, încît a doua zi voia să şi-l ducă la spălat şi pe-al doilea.
Că tocmai am terminat capitolul opt şi am, astfel, o săptămînă de avans la traducere, faţă de graficul "disperat" lipit pe perete. Bifat cu poftă.
Că ascult de cîte ori vreau Umebayashi Shigeru, melodia din "In the Mood for Love".
Că e, în sfîrşit, toamnă şi linişte.
Că a fost ales acel paragraf de pe blog pentru interiorul coperţii, fără să ştiu. Ca un dar straniu, inversat.
Că Adela a spus frumos în seara aceea că a început să citească, nu că a citit.
Trebuie citit pe rînd, în ordine, şi încet. Cărţile care-mi plac mi le drămuiesc atentă, să nu mi se termine cînd mi-e lumea mai dragă. Pentru nici o carte nu cred că e un compliment devorarea, nici măcar cea făcută din dragoste. Vreau să reiau "Insuportabila uşurătate a fiinţei", bine că s-a întors acasă.
Trec la tristeţi? Mai bine nu, deşi ar fi locul potrivit.

Pe sirma - cu Vroni

Stră-străbunica a fost dansatoare pe sîrmă! Mama mi-o spune cu mîndrie - încearcă astfel să demonstreze că "simţul artistic" vine şi dinspre ramura ei. Cum dansatoare? Se poate dansa pe sîrmă? Dansatoare, mi-o taie mama categoric, era dansatoare pe sîrmă la circ! Şi roşeşte, dar ar putea fi de vină căldura cumplită.
O chema Vroni - prescurtare nemţească de la Veronica. Mama ei, croitoreasă, creştea cinci copii şi-a fost îngrozită să afle ce meserie şi-a ales micuţa Vroni... Dansatoarea pe sîrmă, oiţa neagră a acelor timpuri, e singura de care s-a mai vorbit apoi în familie, mereu cu un ţţţ moralizator. În rest, uitare.
Îmi amintesc abia acum de iepurele acesta sălbatic ieşit din joben în timpul unei cine la Timişoara, acum, pe cînd mă întorc din oraş pe străzi ocolite. Şi eu, eu ce-am moştenit de la dansatoarea pe sîrmă? Să fie ceva inconştienţă? Să fie, mai degrabă, ceva spaime?
Sau refuzul de-a purta haine sclipitoare, sau mersul cu ochii la vîrful pantofilor, sau poate alergia la lumina puternică? Aş rămîne la spaime...

Ajutorul

Porumbelul salvat - cel de-al doilea, gri deschis, cu dungi cenuşii pe aripi - stă pe pervaz şi mă priveşte din colţul geamului, de peste ramă, de la pagina 90 încoace. L-am ajutat cândva, mă ajută acum. Nu m-aş putea opri din lucru, l-ar speria orice alt sunet în afara ţăcănitului tastelor, orice mişcare mai amplă decît întorsul foii şi prinsul paginilor cu clama-bărcuţă de lemn. Stăm aşa, de parcă am avea o oglindă "carte de joc" între noi. Faţă în faţă, uşor decalaţi lateral. Ne privim ochi în ochi: ochiul lui stîng, de chihlimbar, priveşte în ochiul meu stîng, verde.
Se ia curentul.
Nu mă clintesc. Bateria arată: mai am o oră şi douăzeci de minute. Porumbelule, să vii să mă ajuţi şi-n zilele de iarnă, cele scurte şi zgribulite, cînd n-o să mai bată nici un soare la fereastra asta.

Spre septembrie

Era o astfel de zi.


Sînt totuşi frumoase zilele din care nu înţelegi nimic. Mergi.

Vacanţă

Era o astfel de zi. Priviţi la arlechini!

Doua zile in Bucuresti

O oră şi jumătate la castelul cu tapet de catifea şi mătase de pe Victoriei, patru ore în Cişmigiu şi în jurul parcului, senzaţia copleşitoare de bine lîngă cineva pînă ieri necunoscut, altcineva după mult timp regăsit... Apoi, peste cîteva zile, acasă, tristeţea cînd înţelegi că aici eşti mai singur decît în oraşul străin, unde ai fost chiar fericit ascultînd, povestind.
A veni acasă ca şi cum ai pleca...

Animaliera

În zilele în care chiar nu pot vorbi cu nimeni, mă rog să-mi iasă-n cale fiinţele cu care pot vorbi. Mici, cocoţate-n pervazuri scorojite, să mă privească de la înălţimea lor caldă, eu să le fur seninătatea şi liniştea, să învăţ de la ele că e ridicol să te temi stînd la fereastra ta, cînd se îndreaptă spre tine orice privire trecătoare, orice deget jucăuş. Apoi să mă uit în grădini, jos, printre tufe. Să vorbesc cu Piticul.


(Leonor Fini)

Ziua păun

Era o astfel de zi.



Zilele fără pereche sînt triste fiindcă n-are cine le vedea frumuseţea.
De aceea fiinţele singure nu se vor înfoia niciodată în curcubee.
Păuniţele roşesc în infinite nuanţe de gri.

Noaptea vine prea devreme. Zilele fără pereche cad în noapte brusc, şchiopătat, ca şi cum ai călca din greşeală pe lîngă bordură.

Gol

Zorzonel, motanul alb-negru din cartea lui Bruckner ("Iubito, eu mă micşorez!...") îmi înveseleşte seara. Îmi imaginez cu uşurinţă mirosul pisicesc din cotlonul unde îl adăposteşte pe Piticanie, firele de păr formînd o ţesătură fină deasupra păturicii motanului, apoi ceafa lui moale, cu pielea ridicîndu-se uşor cînd o apuci între degete, şi paşii moi, neauziţi, şi ochii ca două faruri noaptea, şi lăbuţa lui bună, inutil dotată cu spade ucigaşe, lovind doar o pară de pe masă, făcînd-o să explodeze pe podea, în ploaie de sucuri dulci.
Starea de bine se risipeşte repede, iar noaptea rămîne numai dorul, un dor ca o prezenţă, aproape insuportabil. Dorm, de cîţiva ani, cu golul în braţe.
M-am gîndit de multe ori la cît m-a schimbat - pe mine, la modul cel mai concret cu putinţă, începînd din anii cînd locuiam singură, muţeşte - intrarea motanului în viaţa mea. Zece ani s-au împletit paşii lui cu ai mei, răsuflarea lui cu a mea. Schimbarea a fost mult mai mare decît aş fi putut anticipa. Seninătatea, ce noutate! Mîngîierile, joaca...
Ar trebui acum să înţeleg cît de mult trebuie să mă fi schimbat absenţa. Ce mi-a rămas, ce mi-a plecat?

Cozi de cometă

De Ziua Franţei, privind la televizor parada, mi-am amintit trei cozi de cometă destrămîndu-se pe cer... Cu 13 ani în urmă, eram la Paris. Mă sprijineam de pervaz, în bucătăria cît o cutie de chibrituri a garsonierei cu dărnicie pusă la dispoziţie de un prieten, pentru vreo două săptămîni. Erau anii aceia în care nu ştiam cum să mă împrietenesc cu singurătatea şi mă simţeam vinovată pentru fiecare minut pe care îl trăiam aşa, sprijinită de geam, aşteptînd ca iubitul meu să se trezească. Iar el nu se mai trezea. Nu se trezea.
Cînd am ajuns pe Champs Elysees, spre orele prînzului, din întreaga paradă am mai prins trei dîre roşu-alb-albastre destrămîndu-se pe cer, ca nişte vîrfuri de cozi de comete, duse deja... Şi mi-a fost, desigur, ruşine să spun că-mi părea rău că n-am mai prins nimic; era o copilărie care oglindea o alta...
Privind în urmă, sigur că nu avioanele nevăzute contează, nici dimineţile lungi şi spăimos-plictisitoare, nici drumul nostru dinspre garsonieră spre centru, în care încăpea condensat întregul timp al multor ani petrecuţi de noi astfel, singuri-împreună. Totul, tot ce părea atît de tîrziu era, de fapt, mult prea devreme.
Dar e bine să nu ajungi mereu acolo unde ai impresia că vrei să ajungi. E de ajuns să stai, să te gîndeşti că trebuie să existe cineva care se trezeşte mai devreme ca tine. Pe cel care te trezeşte să cauţi să îl faci fericit.

În dormitor

Îmi place umbra. Sub umbra unui platan nu e loc decît de o singură bancă. Am apărat liniştea acestui locşor cît am putut. Dar probabil e ceva incitant şi-n a te şti întrucîtva expus. N-am blogroll, n-am vrut să fac parte din grupuri. Mai ştii, cînd s-a lansat celălalt, blogul de la revistă, cum m-ai rugat să-l păstrăm şi pe acesta, hai să-l facem dormitor, acela să fie sufragerie, mi-ai zis. În dormitor poţi vorbi singur, poţi să stai cu orele cu ochii pe fereastră, umbli îmbrăcat cum vrei, te dai huţa în cearcăne, nu te judecă nimeni, pierde-vară, aşteaptă-toamnă... Aşa, da. De ce-ai vrea să fie altfel?

Scriu cu plăcere cînd ştiu că nu poţi citi imediat. Pînă vei citi, voi fi puţin altcineva. Şi tu vei fi puţin altcineva.

Ascult acum o arie care s-a cîntat prima oară în 1917. Nu eram nici eu, nu erai nici tu, nu era nici motanul meu, nici motanul tău, nici cea mai mică Verocikă dinăuntrul nostru, nici cel mai bătrîn copac din faţa camerei nu era. Bunicile noastre iubeau. E despre un vis. Îmi place să se repete. A cîta oară îl pun acum? A treia, a patra. M-aş juca cu gheruţele: ce legătură este între aria aceasta (ascult-o fără să te uiţi la titlu) şi "Mi chiamano Mimi"? Mă gîndesc la motanul din "Kafka pe malul mării", cel care vorbea, cînta... A şasea oară deja. Două minute şi patruzeci şi cinci de secunde e foarte puţin pentru un vis.

Cu capul in jos

Eu cînd scriu nu citesc; asta am spus, fără nici o urmă de reproş. Perioade lungi. Apoi totul se răstoarnă dintr-o dată şi e tocmai de-a-ndoaselea - nu pot scrie poveştile mele cînd le trăiesc, citesc pe-ale altora. Nu poţi să le ai pe toate. Vinovăţia e însă mereu căptuşită în bucurii secrete, pentru care merită să aştepţi.
Îmi arăt căptuşala buzunarului, uneori. Confesiunile rare sînt, cumva, în siguranţă, fiindcă vorbele zboară pe deasupra nepăsării celuilalt, se duc - "a trecut un înger" - ca şi cînd nici n-ar fi fost. Dar chiar ăsta-i secretul, ai spus, a zburat, te-ai uşurat de-un puf, nu s-a consemnat nicăieri...
Cu scrisul e ca şi cu restul ăsta negru de scoică din talpă. Doar cînd dormi nu îl simţi. De cum te ridici în picioare, de cum desenezi prima verticală, se trezeşte, înţeapă, ba chiar supurează dacă îl scarmeni. N-ai cum să mai fii fericit, aşteptînd, aşteptînd să se producă rotirea. Partea bună e că, lucru verificat, totul se răstoarnă periodic. Rege, damă, valet, toţi stăm cu un cap în sus şi unul în jos, iar la rotiri repetate zîmbetul amărui se îndulceşte, cel dulce se amărăşte... Important e să ţii o minimă socoteală.

"Cu urechile pe spate"

Era o zi "cu urechile pe spate".



Citesc "Rege, Damă, Valet", de Nabokov, încet, cam două capitole pe zi. E o minunăţie care nu trebuie să se termine repede. Probabil e cea mai faină carte citită anul acesta.
Primesc veşti bune pe rînd, sar într-un picior în gînd, dintr-o lună de vară în alta, apoi plătesc pentru bucuriile astea, şi presimt că voi mai plăti şi după ce se vor rotunji frumos lucrurile, spre toamnă, iarnă, poate la anul, dar nu-mi pasă, e aşa cum trebuie să fie...
Cumpăr buchete de margarete cu cîte-un trandafir portocaliu în mijloc, fac trucul cu furatul mirosului şi uneori chiar îmi reuşeşte.
Ciugulesc vişine dintre frunzele dese, le sparg una cîte una în cerul gurii şi mă întreb de ce le-am declarat în copilărie fructele preferate. Cireşele aveau ceva dulce, de neacceptat. Eram o fetiţă năzdrăvană. Făceam mutre-mutre cu gura plină de zarzăre, coarne, fel şi fel de poame acre cumpărate cu un leu grămada de la ţărănci. Vişinele îmi plac, de fapt, şi acum.

Despair

Fără dragoste, anumite gesturi ar fi doar triste, ridicole giumbuşlucuri.
Mă gîndesc la o femeie ducînd în braţe un ghiveci cu un cactus uriaş, care o dezechilibrează la fiecare pas. Planta se sprijină pe umăr, greutatea verde lasă urme sîngerii. Seara, întrebată ce are pe piele, femeia va spune "nimic, am mutat florile". Florile!... Cactuşii fac unele dintre cele mai frumoase flori, numai să te ţină inima să nu îi uzi deloc iarna. Oricît s-ar usca, să îi laşi să crească setea în ei pînă izbucnesc în petale.

Citesc (recitesc) "Despair". Plăcere. Dacă aş scrie trei rînduri despre carte, aş ucide plăcerea. Capitolul şapte începe cu: "Literature is Love".

Kundera, omagiu pe o scena fara decor

Mă pregătesc să plec în vacanţă şi nu m-am hotărât ce carte să iau cu mine. Pe-aceasta tocmai am terminat-o, aşa că ţi-o recomand ţie. O vei citi din păcate prea repede, în două-trei zile, iar apoi poate i-o vei împrumuta unui prieten.
„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” - teatru de Milan Kundera. La fiecare lectură precedentă a vreunui roman – fie că era „Gluma”, sau „Viaţa e în altă parte” sau „Insuportabila uşurătate a fiinţei” – vedeam acest titlu pe pagina de la început şi mă întrebam când va fi tradusă şi cum ar putea fi o piesă de teatru scrisă de Kundera.

Carte este îmbogăţită de o prefaţă extrem de interesantă, a autorului. În „Introducere la o variaţiune”, scrisă la Paris în 1981, Kundera se întoarce în Praga anului 1968. Îşi aminteşte cum, cărţile sale fiind interzise, multă lume se oferea să-l ajute. Un regizor i-a propus să scrie o adaptare teatrală după „Idiotul” lui Dostoievski. „Am recitit cartea şi am înţeles că n-aş putea face treaba asta nici dacă aş muri de foame. Mă dezgusta acel univers de gesturi excesive, de profunzimi obscure, de sentimentalism agresiv. Inexplicabil, m-a năpădit deodată un sentiment de nostalgie faţă de Jacques fatalistul”, îşi începe Kundera mărturisirea. I-a propus regizorului „un Diderot în loc de Dostoievski”, dar nu s-a mai făcut nimic... În schimb, dorinţa a crescut: scriitorul a început să-şi imagineze personajele lui Diderot, de acum trei sute de ani, ca personaje ale propriei sale piese de teatru. Pe care avea să o scrie prin 1971.

„Romanul lui Diderot”, spune Kundera, „este o explozie de libertate impertinentă, scutită de autocenzură, şi de erotism lipsit de alibi sentimental”. Cinci naratori spun pe rând povestirile din roman: autorul, stăpânul, Jacques, hangiţa şi marchizul. Pe toţi îi vom reîntâlni în piesa lui Kundera (piesă care, insistă chiar autorul, nu este o adaptare, ci o piesă nouă, o variaţiune, scrisă pentru propria plăcere), sărind cu vioiciune de pe o scenă pe alta, dintr-o poveste în alta, jonglând cu timpii. Pentru că, observă scriitorul ceh, Diderot a creat un spaţiu nemaiîntâlnit înaintea lui în istoria romanului – o scenă fără decor – el însuşi va lăsa anumite instrucţiuni precise de montare. O scenă pe care acţiunile din prezent au loc în faţă, iar cele din trecut pe o platformă aflată mai în spate. Decorul trebuie să fie cât mai simplu, mai tot timpul scena va fi goală. „E important să ferim scenografia de elemente ornamentale”, spune Kundera.
De altfel, dintr-un anumit moment, autorul nu şi-a mai dat acordul ca piesa să fie jucată decât de teatre de amatori sau studenţeşti. Sărăcia era văzută drept o calitate: punerea în scenă trebuia să fie cât mai simplă. „În realitate, nimic nu aduce artei stricăciuni mai dezastruoase decât abundenţa de bani în mâinile unui imbecil sofisticat”, spunea Kundera în 1998. Iar dacă piesa nu a avut o soartă publică în Cehoslovacia, interesant este că după 1989 cel mai reuşite montări aveau să fie cele din Cehia şi Slovacia.

„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” , de Milan Kundera, Editura Humanitas, 2008.

***

Notă - un altfel de omagiu:
De scris într-o bună zi, poate cînd mă voi învrednici să termin partea a doua a biografiei Nabokov, despre "Despair". Nabokov a scris un roman despre o crimă şi-o pedeapsă, nu ca un omagiu, ci mai degrabă ca o parodie la "Dusty", Dostoievski.
Hermann e un fel de Raskolnikov, care omoară un vagabond despre care el crede că-i seamănă. Soţia ar putea încasa o asigurare, în timp ce el o aşteaptă ascuns... E bîntuit de remuşcări? Jurnalul său e martor al unei disperări desfăşurate în cu totul altfel de culori... Mai realiste? Sau mai cinice?

Caut carte de vacanţă

Era o astfel de zi.
Citesc, recitesc, recitesc, pe acelaşi fir tot de mine tors şi-nfăşurat în ghemul colorat. Apoi mă joc cu cireşe grăsuţe, le răsfăţ, le gîdil, le fac să spună totul despre cum e să trăieşti în copac şi să te trezeşti dintr-o dată într-o mînă de om.
Am terminat Kundera, "Jacques şi stăpînul său" - am vreo vină dacă mi-au plăcut cam prea mult prefaţa, postfaţa? Caut carte de vacanţă, găsitorului recompensă. Ce să fie, ce să fie? Aş vrea să recitesc "Insuportabila uşurătate a fiinţei", îmi trebuie s-o recitesc şi ar fi un moment potrivit, dar i-am împrumutat-o acum vreo două luni unei prietene aşa de dornică s-o citească, încît nici pînă acum n-a început-o... Şi caut, caut. Ce să fie?

De unica folosinta

Nu mai suport şantierul din faţa blocului. Găsesc soluţia: doape pentru urechi, de la farmacie. Sînt portocalii, legate cu şnur roşu între ele, să le ţii pe după gît, ca pe căştile iPod-ului. Observ abia după cîteva zile ce scrie pe punguţă: erau de unică folosinţă! Iar eu le-am folosit şi răsfolosit, zile în şir. Ei... Dar sînt alte lucruri, mult mai importante, care chiar că ar trebui să fie de unică folosinţă, şi nu mai scrie asta pe ele. Sigur, nici n-ar avea cum - sînt ele însele lucruri din cele scrise, spuse...

De făcut

Neapărat: de mirosit profund trandafirul sîngeriu, veştejit, înainte de a-i frînge codiţa şi a-l arunca în coşul de gunoi. De cerut iertare mirosului.

Icnet

"Iuuu!...". Un ţipăt prelung, chiar în spatele meu. Traversez Parcul Astra, spre conferinţa de presă a festivalului de teatru, ca-n fiecare dimineaţă. O actriţă de la trupa Tararam, din Israel, a-ncălecat o mătură din nuiele, uitată de vreun muncitor de la salubrizare, şi zboară acum ca vrăjitoarea pe sub castani, în rîsetele colegilor ei. "Iuuu!...". E prea devreme pentru mine. Fac stînga.
În curtea şcolii pentru copii cu deficienţe de auz, ei se joacă, tot ca în fiecare dimineaţă, în linişte. Un foşnet însoţeşte coborîrea pe tobogan. Mîinile ridicate spre cer seamănă cu crengile unui copac, tăiate prea scurt. Un icnet e varianta prescurtată a rîsului. Cînd un copil cade şi se loveşte, gura i se deschide larg, într-un ţipăt mut. Mîinile altuia îl mîngîie pe creştet, buzele-s de-acum strînse. Mută, durerea ţine doar două secunde.
Durerea nestrigată se adună undeva, în nişte răni care supurează în interior. E doar o chestiune de timp pînă la marea revărsare.

Insula

Să fii contradictoriu, ce libertate delicioasă! Azi vreau să fug la Budapesta, vreau la festivalul de la Sziget, vreau să trec Dunărea şi să ajung pe insula magică, să fie mii de oameni în jur şi să nu văd pe nimeni, să uit de mine, să fie muzică, să mi se înnegrească degetele de la picioare ca unui pui de ţigan, să îmi cumpăr o brăţară împletită, vreun cufăr de argint agăţat pe şnur de piele, să mă uit împrejur şi să mă simt mai străină decît un extraterestru, şi mai fetiţă decît cea mai mică fetiţă, şi mai bătrînă decît cea mai bătrînă bătrînă, şi nimic să nu conteze fiindcă oricum mulţimea te face invizibil; atunci să mă cuibăresc înăuntru, să crească poveştile noi şi să vin repede acasă, să ţîşnească din mine în serile de toamnă, cînd va fi linişte şi voi sta mereu mereu cu ferestrele deschise. De serile acelea, de fapt, mi-e atît de dor. La ele ajung doar astfel, traversînd vara cu toate ale ei.