Am împlinit cinci ani.
Cum asta e vîrsta ideală, merită consemnat momentul.
Acum cinci ani, în martie 2006, îmi dădeam demisia de la ultimul serviciu pe care l-am avut, îmi trimiteam o lungă scrisoare pătimaşă, spre a nu uita vreodată de ce şi cum (s-a pierdut, dar nu se uită), şi-apoi părăseam Bucureştiul şi Închisoarea de catifea (jobul în marele trust, unde erai tratat atît de bine încît nici nu-ţi mai doreai să ajungi acasă; riscul era să ajungi să nu vezi aberaţia din întreaga poveste şi să devii chiar fericit, roboţel!), pentru a reveni la Sibiu cu inima cît un purice: aveam să mă descurc pe cont propriu?
Şi au trecut cinci ani aşa, doar cu colaborări, mai mult refuzînd decît acceptînd, sau poate cernînd, sau poate săpînd, sau poate văgăunind cu temei, fără mers dimineaţa la alt birou decît la al meu, fără şedinţe, fără legitimaţii, fără colegi, fără, fără, fără. Dar cu!
În fiecare zi, plimbîndu-mă circular spre şi dinspre birou, mereu la pas, în oraşul în care n-am pus niciodată piciorul într-un autobuz, nici de voie, nici de nevoie, în care n-am fost niciodată agresată ca înainte de-a începe numărătoarea acestor cinci ani, în fiecare zi aşadar îmi doresc să nu fiu nevoită niciodată să schimb ceva. Oricît ar fi de greu. E. Dar nu se poate mai bine.
9 comentarii:
ce invidia ai atras cu postarea asta:D
Cam tot pe la vîrsta la care povestești că ți-ai dat demisia, poate chiar mai devreme, după vreo 12-13 ani de medicină la țară, mi-am luat doar mașina de scris “Consul” portabil și-am plecat definitiv din Dolhasca. Am fost cumva și “favorizat” de întîmplările destul de dure pe care le suportasem prin 1975. Oricum, pînă prin februarie 1983 nu am mai lucrat nicăieri. Atunci, în 1975, conducerea medicală a raionului Fălticeni, raion din care făcea parte comuna Dolhasca, mi-a trimis o scrisoare oficială, rugîndu-mă să le expediez și o demisie scrisă, pentru a-mi elibera în condiții cît de cît onorabile, Cartea de muncă… Altfel, o eliberau ei, nu era bai, însă la un alineat de lege care m-ar fi defavorizat dacă aș mai fi dorit să funcționez ca medic pe undeva. Mai clar, se înlătura suspiciunea, mă rog, interpretarea nasoală că aș fi fost dat afară din serviciu. I-am ascultat, deși în mintea mea știam că o terminasem definitiv cu perioada de „dom’ doctor”. Ca să nu uit, cei ce nu știau ce-i cu mine, că scriu… și alte chestii de astea dubioase… cu versuri, mi se adresau pînă prin 1989, în Iași, cu „dom’ inginer”, pe urmă, nu pricep de ce! cu “dom profesor”. Niciodată nu mi s-a spus “dom’ avocat”! În primii ani de liber profesionist mi-am procurat și un birou mic, simplu, cumpărat ieftin de la cineva care-și schimba mobila și l-am cărat cu taică-miu prin oraș, cam jenați, ca și cum l-am fi furat, într-o dimineață devreme, acasă. Scriam zilnic, la birou, scrisori către Florin Mugur, Lucian Raicu, Radu Petrescu etc. Versurile însă le făceam într-un fotoliu larg, galben, comod, cu picioarele întinse pe un scaun pe spatarul căruia zăceau veșnic teancuri de haine, folosind caiete de geometrie și creioane moi, îndemnat parcă, incitat de înfudarea grafitului untos în fila proaspătă. De fapt le începeam pe stradă, în gînd, în plimbările nesfîrșite, de unul singur, pe la periferiile orașului, și le transcriam din memorie, mai adăugînd, mai tăind, mai schimbînd totul…
Nu-i mereu chiar de invidiat traiul ăsta. Sînt şi bune, şi rele. Dar nu l-aş da pe nimic. Îmi amintesc anul cînd m-am angajat prima oară, după facultate - de groază mi se părea cum se duc zilele, aiurea-n lobodă, mă trezeam la 5 şi mă întorceam frîntă la 4, aveam colege mai mari cu zece ani ca mine care deja calculau cît mai au pînă la pensie! Să visezi să se topească anii, ce monstruozitate, cînd eu transpiram noaptea de spaimă că trec minute ticăind! Nu, nu, nu era de mine. Prima evadare din sistem am comis-o în '96, cînd am rupt-o cu toată matematica şi tehnica... Au mai trecut zece ani pînă la ruptura din 2006. Nu-i de invidiat, dacă te gîndeşti la program şi la salariu. Fiindcă nu te dă nimeni afară seara din birou iar salariul pleacă în fiecare lună de la zero. Dar nu te gîndeşti la asta, te gîndeşti la pervazul ferestrei, la buturuga traversată de melc şi la adierea de martie. Ultimii ani, incluzînd fabulosul 2007 petrecut în Sibiu, nu i-aş schimba, cum ziceam, pe nimic. Chit că acum situaţia e mai albastră ca oricînd. Dar albastrul meu e mai albastru ca al altora.
ştiu cum e, am trăit şi io vreo 2 ani doar din tradus & scris, dar nu e uşor deloc, chiar dacă la sfîrşitul anului, cînd trăgeai linie, vedeai că merită, oricum adunai mai mulţi bani decît muncind la stat sau la un imbecil din ăsta particular.
cînd eram lector (tinereţe...)mă juram în fiecare dimineaţă (mă culcam pe la 3-4, deşteptătorul suna la 6) că azi e ultima zi de lucru la universitate, doar că îmi trecea imediat după ore şi tot aşa...
nici nu ştii cum e mai... albastru...
Aşa e, Mihai. Pe cont propriu munceşti cît pentru patru, dar din fericire toţi cei patru eşti tu. :)
Dar ca să revin la invidia de care ziceai la început, să ştii că tu, cu postarea ta despre carte, ai stîrnit o invidie incomparabilă! :) Să iasă frumoasă şi repede "Tovarăşii"!
ştii piesa aia "Planeta Moldova" - "Invidia că nu-s moldoveni"?
N-o cunosc... Cunosc invidia pură! :)
eu n-o cunosc, pur şi simplu nu am aşa ceva în program.
dar recomand "Invidia" lu' Mitoş:
http://www.youtube.com/watch?v=BBQUiEIsC1U
Glumeam, mă răsfăţam, desigur. Invidia reală probabil că nu se mărturiseşte niciodată.
Mulţumesc, mă uit!
Ţin pumnii luni seara, la premii!
Trimiteți un comentariu