H8

S-ar putea să iasă o scrisoare lungă, fiindcă am reuşit să mă plimb mult şi bine.
Va fi în categoria "mici şi mari motive de bucurie".
Mă plimbasem (mult prea puţin) zilele trecute şi deodată se ivise gîndul că ar trebui să mi se întîmple o bucurie, aşa din senin, ca să ies din mocirla asta. Aiurea. De parcă bucuriile ţi s-ar întîmpla din senin. Şi uite-o! Adunată cu palma împrejur, de pe o zi pe alta.
La a doua lectură a romanului "Murphy" de Beckett, hotărăsc să reconstitui partida de şah dintre Murphy şi domnul Endon. La prima lectură - ca orice primă lectură, superficială şi înşelătoare, oricît ne-am strădui - nu o reconstituisem, nici n-aş fi putut, în primul rînd din cauza notaţiei descriptive din versiunea originală, apoi din cauză că nimic nu m-ar fi smuls din tolăneala în poveste. Greşeală! Fiindcă partida de şah este chiar poveste. Acţiune, personaje, confruntări şi eschivări, bătălii interioare. Cele patruzeci şi trei de mutări spun foarte multe despre personaje, iar partida m-a făcut să rîd cu lacrimi la prima punere în scenă, aseară. Mai amărui apoi...
M-am jucat eu cu mine aseară, supravegheată atent de Pupidulce (mă privea cam de sus) şi de pisica pătrată (se mira turtită pe diagonală). Am luat versiunea franceză (notaţiile sînt cele cunoscute nouă, de la A la H şi de la 1 la 8). Am început cu gîndul că joc cu albele. Eram Murphy, aşa mi se părea normal; el juca întotdeauna cu albele. Şi tot întodeauna, dar cu negrele, juca domnul Endon.
Trebuie spus că cei doi se află într-un azil de nebuni, primul ca îngrijitor, al doilea ca pacient. Pacient cu fişă specială - de stat cu ochii pe el din cauza tendinţelor sinucigaşe ("prin apnee sau orice alte căi posibile"). Murphy se simte ca peştele în apă la azil, convins că în sfîrşit şi-a găsit semenii. Cu domnul Endon se crede de-a dreptul înrudit. Cu cel ce trăieşte în minte, închizînd obloanele exteriorului de carne.
Murphy aşază piesele în fiecare dimineaţă, într-un cotlon liniştit, face prima mutare, pleacă, se întoarce pentru a găsi răspunsul dlui Endon, mută, pleacă şi tot aşa toată ziua. Jocul trenează, uneori seara găseşte piesele pe tablă în poziţie foarte asemănătoare cu cea de început. Fără capturi, fără atacuri.
Şi a început dansul, petrecerea, distracţia în camera mea. Negrul face paşi mici, tot pe loc. Un pas înainte, altul înapoi. Ieşi din tine, fuga înapoi în tine. Albul caută să-l copieze. Nu-i iese mereu, dovadă că presupuşii semeni, cei etichetaţi drept bolnavi psihic, sînt totuşi diferiţi, nimic nu se compară cu naturaleţea maladivă a pasului pe loc şi-a indiferenţei la ce-i împrejur. Adorabile turele, de exemplu cea neagră plimbată obsedant de la h8 la g8 şi iar înapoi; şi-n oglindă la fel. Paşii sînt ai unui dans medieval, cu parteneri care poate se tatonează (reciproc? nu, nu!), dar nu se întîlnesc niciodată. Paşii laterali sînt preferaţii. Paşii timizi înainte sînt imediat compensaţi de drumul iute înapoi. Astfel că piesele abia plecate se întorc acasă, însă deraind uşurel. Uşurel şi foarte precis! După mutarea 27 (foto), tabla arată ca azilul: toate piesele negre sînt acasă, aliniate în pătrăţelele lor, însă nebunii au luat acum locul regilor, iar regii sînt la nebuni. Caii şi turele şi-au schimbat locurile. Doar doi pioni se află cîte un pas înainte, lăsînd cale liberă nebunilor. Simetria este perfectă, dansul a fost de-o precizie fantastică. Degeaba albul îşi scoate la bătaie regina ("ingeniozitatea disperării"), negrul e impasibil, îşi vede de dansul interior, piesele se rotesc înapoi pe poziţiile de început, ignorînd albele majore servite insistent pe tavă. În faţa simetriei şi calmului înfricoşător al negrului, albul abandonează.
Jocul este unul extrem de comic. Şi la fel de trist. Drept pentru care l-am mai jucat de trei ori. Şi mi-am amintit astfel că, de fapt, eu jucam mereu cu negrele. H8 era al meu! Ce bine e să-ţi găseşti semenii, ce bine e să ţi-i pierzi. Jos reginele disperate care ne sîcîie! Sus h8-ul!