Tristetile unui american

Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt.
Caldă, la Editura Polirom. Este cartea cu a cărei traducere mi-am petrecut o parte din sezonul de toamnă-iarnă; iată încă un fragment - dintr-un splendid final.


Când am plecat din spital, ningea cu fulgi mari şi apoşi, care aveau să albească trotuarul şi străzile doar pentru scurt timp – însă ninsoarea era frumoasă, iar când m-am oprit ca să mă uit cum cade, luminată de luminile clădirilor profilate pe întunericul serii, m-a izbit dintr-odată gândul că era un moment când hotarele dintre interior şi exterior se dizolvă şi nu mai există singurătate, fiindcă nu mai există nimeni care să fie singur. După prima furtună serioasă de zăpadă, scria tata, eram înzăpeziţi până la primăvară. Mi-am amintit nămeţii uriaşi care ne blocau uşa de la intrare, chiciura de la fereastră, cu modelele ei complexe, nasul meu lipit de geamul rece şi dunele albe, întinse, formate de viscol peste noapte. Dunkel Road devenea invizibil. Lumea cunoscută dispăruse. „Când a murit Lars, ningea“, îmi spusese mama. „Mă uitam pe fereastră cum ninge. Ningea absolut vertical şi continuu. O schimbare, ca o umbră, a pus stăpânire pe el. Părea să i se târască în susul corpului, apoi i-a ajuns la gât, i s-a urcat pe bărbie, pe nas, pe obraji, pe frunte, pe cap, iar apoi am ştiut că a murit.“ În noaptea în care s-a trezit Eglantine, ningea. Ingeborg era aşa de mică, a zis tata, încât au îngropat-o într-o cutie de trabucuri. Undeva pe cei douăzeci de acri, acolo, la ţară, acasă, zac îngropate oasele unui bebeluş născut mort. Tatăl meu sapă mormântul. Un copil nenăscut vorbeşte din interiorul mamei lui pe Dealul Tăierii, iar stăpânii englezi ai sclavilor cad morţi la pământ. Unchiul Richard zace pe o stradă din West Kingston. Fratele bunicului meu, David, merge şontâc prin zăpadă, pe Hennepin Avenue, cu cioturile vârâte în nişte pantofi speciali. Reuşeşte să intre în holul hotelului şi apoi se prăbuşeşte. Inima a fost cauza, nu frigul. Regele Edward şi doamna Wallis Simpson. O văd pe Dorothy explicând pe străzi, propovăduind despre situaţia omenirii, oratorul aberant. Dragul, bunul şi transpiratul de Burton, omul memorie, salvatorul doamnelor la strâmtoare, doamnă el însuşi, jelindu-şi mama, cea de dinainte de criză, femeia de „hăt demult“. Tatăl meu vorbeşte la cea de-a optzecea aniversare a lui. Începe cu micul anunţ din ziar: Pierdut pisică. Maro cu alb, blană rară, urechea stângă smulsă, chioară de-un ochi, coada lipsă, şchioapă de laba dreaptă din faţă. Răspunde la numele de Norocel. Îi aud râzând în cameră. O văd pe Laura râzând peste masă şi îi simt fundul cald în palme, în pat. Capul Mirandei pe umărul meu. Văd străzile visate de ea şi casa ei, cu camerele tulburătoare şi mobila ciudată. Văd o femeie întinsă sub un bărbat şi luptându-se pentru o clipă sub strânsoarea lui. Stau în faţa dulapului ei cu sertare şi îmi doresc aşa de mult să mă uit înăuntru, să îi ating lucrurile. Un bărbat îşi loveşte biroul cu o secure şi găseşte nişte manuscrise ascunse. Ca trupul tatălui lui scoţând la iveală secrete. Văd biroul ordonat al tatălui meu: agrafe de birou, muniţie, chei necunoscute. Acum în dulapul Soniei e dezordine. Ea îşi aruncă hainele prin toată camera, iar Arkadi deschide scrinul din camera aceea mare şi nu găseşte înăuntru decât o voce. Se suie în tren şi vede o femeie care seamănă cu Lili, dar nu e Lili, e altcineva care îi va cuceri imaginaţia, o creaţie inventată de el. Când s-a întâmplat, mă gândesc, abia acum trei zile, când Inga mi-a citit prima scrisoare cu voce tare şi cu un glas tremurător. „Dragă Lili“, scria Max, „acum îţi scriu ca acea altă persoană, cea care a scris în toţi aceşti ani pentru a trăi. Nu a trăit pentru a scrie. A scris pentru a trăi. Sunt zile în care în el nu mai rămâne nici o poveste, când el simte că nu mai poate s-o facă. Sunt zile când se simte mort. Nu poate spune asta nimănui altcuiva. Ţi-o spune ţie, fiindcă tu ai armura pe care el ţi-a dat-o, fiindcă tu nu îl poţi vedea, fiindcă tu nu ştii cine e el. Tu nu ştii că el moare“. Dar Edie trebuie să fi ştiut că Max urmărea o plăsmuire, că îi scria altcuiva, unei femei dintr-un film, o femeie pe care n-avea să o găsească niciodată.

Tristeţile unui american - Siri Hustvedt