Începuturi de roman în Bucureşti

„Începuturi de roman în Bucureşti”, aşa mă gândeam că s-ar putea numi peste câţiva ani un volum – dacă voi fi suficient de harnică şi voi scrie săptămână de săptămână câte un început, măcar un pretins început. Începuturile de roman n-ar trebui să fie prea grele. Poţi alege un personaj de pe stradă, îl poţi urmări o bucată de drum, până când rămâi singur cu el, apoi singur, apoi el, şi poţi alege o zi, o oră şi-un loc, şi fiindcă începutul poate duce oriunde, exact oriunde te poţi duce şi tu.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?

Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?

Continuarea, aici.