Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Nici un sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din „Demonul amiezii” al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este „o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor”. Sau că: „Depresia e un diavol care te lasă îngrozit”. Dar și că: „Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva).”
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: „Veniți la mine”, vorbeau cu blândețe despre oboseală și odihnă. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi nimănui. Se trăiesc, nu se spun. Dar atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem: pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.
(Pentru Formula AS - Lumină)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu