Era o astfel de zi.
Zece ani de când scriam povestea cu lalele.
Ieri am ajuns la capătul celui de-al doilea draft al unei cărți pe care nu o să o public foarte curând - poate niciodată. Pe cât de reconfortant, pe atât de chinuitor scrisul ăsta al unei povești care sapă în tine și pe care știi sigur că o s-o ții multă vreme în casă - pe de o parte, confortul lucrului care o să rămână la tine, pe de alta neliniștea - ce fac aici și de ce?
Reușesc, cu chiu, cu vai, să scriu textul cerut acum două luni, despre traduceri, pentru o revistă. „Eu nu sunt traducător” se numește, e doar o confesiune scrisă dintr-o răsuflare; nu știu dacă o să mă audă cineva. („Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur.”)
(foto: VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu