În fața ușii de demult

M-am născut în Pitești, la marginea orașului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau ușa, pajiștea imensă de la capătul orașului era pajiștea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu mașini rare și căruțe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam și noi în duminicile de vară, să ne dăm în bărcuțe, adunând praful în șosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care știam că îl pierd din ziua în care ai mei au venit acasă și-au zis: „Ne mutăm”. Plângeam în fața scării în ziua în care venise căruța noastră, cu căluțul nostru alb, care avea să mă ia și să mă ducă de-acolo. Când toate lucrușoarele au fost încărcate și căruțașul cu mustață groasă s-a cocoțat pe locul lui, cu biciușca în mână, am fost suită și eu, ca o mobilă îndărătnică și zgomotoasă. Și dusă de-aici.
Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut atașa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coșmar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă și lipsită de griji, rămâne așadar aceea, din primul loc asupra căruia am deschis ochii. Există și o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care ești deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câțiva ani, scriam niște povestiri cu acțiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinți și bunici în anii ‘70 și ‘80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire și în jurul lui țeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Pitești atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă și temeam de ce aș mai putea găsi acolo.
Știu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, așa ca-n „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a așternut un gri prăfuit. Am refuzat, așadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraș cu flori cât bisericile, despre ștrandul cu poduri arcuite peste ape și lebede, despre castanele comestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre țipete de bufniță seara, când se spun povești misterioase în fața scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soțul și am făcut o mică vacanță în orașul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte și de alta, drumul dintre casă și școală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, balconul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani și am hrănit pițigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam și mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins ușa grea, verde, a blocului. Și-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Același ecou de demult. Și apoi am văzut ușa casei: ușa noastră albă, simplă, de lemn, cu un „Apt. 4” pe ea, neschimbată din 1978! Și soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot neschimbată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un necunoscut, locuia o bătrână. Acestei străine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu decenii în urmă, i-am fost recunoscătoare până la cer.
Și totuși, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care știi că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo – în fața unei uși de demult, neschimbate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândești, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărțirile pe care le vom trăi de-a lungul vieții nu mi se pare mai dureroasă ca asta.

- pentru ancheta „Cărarea copilăriei”, din Formula AS, 21 iunie; foto: VDN